pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Primul moment in  care oamenii din jurul meu au realizat ca sunt altfel a avut loc in urma cu 18 ani. Pe atunci aveam 6 ani si eram in vizita la bunicii de la Odorheiul-Secuiesc. Acolo era terenul surorii mele. Oamenii de acolo aveau imunitate la farmecul meu, si indiferent de cat de mult ma uitam sau zambeam, intotdeauna ea avea castig de cauza. Singurul teren neutru in care puteam sa scap de toate sarcinile si supa ce mi se ofereau, era spatiul de sub masa unde ma ascundeam cu cartile de colorat, ziarele bunicului si pe masura ce cresteam toate cartile din biblioteca. Avand in vedere ca de multe ori ma suparam pe bunicii mei, deoarece o divinizau pe nepoata gresita, intr-o zi m-am hotarat ca este timpul sa le dau o lectie.  Tataia s-a dus la toaleta, si pe vremea aceea toaleta avea cheie, pentru a o putea inchide in eventualitatea in care "nepoata nebuna voia sa se duca peste maica'sa la baie, pentru ca iar considera ca s-a ridicat tonul la ea" (nb nepoata nebuna eram eu). In orice caz, cand s-a dus tataia la baie, cheia era in exterior si foarte usor am folosit-o pentru a inchide usa, iar apoi am fugit cu ea si am ascuns-o. Dupa 5-10 min, cand si-a terminat treaba, scumpul meu bunic, a incercat sa iasa din baie si a realizat ca e blocata. A inceput sa strige la mamaia ca "impielitata asta m-a incuiat", moment in care eu zbughit-o spre balcon pentru a ma ascunde dupa sacul de cartofi. Din pacate, in mintea mea ce lucra cu febrilitate la "metode de scapare de mustruluiala", nu am calculat si posibilitatea existentei altor obiecte pe balcon, alergand cu foarte mare viteza, cand am intrat pe balcon, am reusit sa impiedic (si sa rastorn!!) imensa oala de lapte care se gasea pe balcon. 

Uitandu-ma cu fata impietrita la covorul care era imbibat acum in lapte, si pe mainile pline de pete albe, in timp ce imi pierea usor, usor, culoarea din obraji, am realizat ca sunt terminata. "O sa ma dea la tigani!". Singura scapare o aveam in locul secret, in care ma ascundeam doar in cazuri de urgenta. Si anume, dupa fotoliile lor in sufragerie. Ei bine, asta era o situatie urgenta. Cu laptele prelingandu-se pe pantaloni si incercand sa ma sterg de urmele de lapte de pe maini.. pe tricou, m-am indreptat hotarata spre locul cu pricina. Din pacate, cand m-am asezat cu toata forta pe care o aveam pe jos, mi s-a agatat de curea draperia grea din dreptul ferestrei ce se afla in spatele fotoliului, si am reusit sa trag dupa mine si galeria. In caderea ei iminenta, galeria a ras si toate ghivecele de pe pervaz. Si uite asa, toata familia (bunicii, si bunicul care sparsese usa de la baie, parinti si frati), a alergat innebunita sa vada ce a provocat zgomotul puternic de mai devreme, si m-au gasit cu perdeaua peste fata, pamant si cioburi in par, si lacrimi foarte convingatoare in ochi. 

Nu are sens sa va povestesc despre momentele de dupa, insa va pot spune ca am scapat usor!

To be continued...