vineri, 10 iunie 2016

Prima oara la returnat, ultima oara in Stradivarius!

08.06 Entuziasmata ma intrept catre magazinul meu preferat. Jumatate din garderoba e de la ei, sa nu mai spun genti si esarfe. Daca as putea, as cumpara magazinul, doar sa pot lua cate haine imi doresc, cand imi pofteste inimioara. Afara, manechinele poarta sandalele care mi-au atras atentia cu o zi in urma si ma rog din suflet sa aiba 38. Intru in Stradivarius si caut locatia cu sandalele mele. Scormonesc magazinul dintr-un colt in celalalt si in cele din urma gasesc ultimele 2 perechi. "40.. Oh nu!" imi spun aproape cu lacrimi in ochi in timp ce verific prima pereche si imi indrept privirea cu disperare spre ultima mea sansa. "38!! OMG!! Thank you God". Le inhat si ma plimb cu ele prin cabina. Sunt fixe, nu se misca. O urma de teama imi vine in minte si ma intreb daca nu cumva ar trebui sa incerc si un 37. Sunt fixe. Intreb de siguranta daca nu cumva au 37. Nu au. Si totusi sunt fixe. Sunt ale mele si nimic nu ma va mai separa de ele!!!

09.06 Deja sunt imbracata cu outfitul ales pentru sandalute. Inca de cand le-am cumparat am vizualizat cu ce s-ar putea potrivi si acum e momentul preafericit sa imi admir alegerea. PERFECT! Sunt geniala! Sanaduletele sunt geniale!! Il sarut pe Alex, imi iau geanta si o tai la munca. Pe scari, realizez ca picioarele incep sa imi alunece din sandale. De la 5 pana la parter, deja talpa este intr-o pozitie ireala. Incerc sa imi retrag calcaiul catre marginea sandalei, fara a reusi. Imi zic ca nu e chiar asa incomod si ca se vor aseza mai bine pe masura ce merg. 5 minute mai tarziu, ma uit catre autobuzul ratat din cauza vitezei incredibil de mici cu care am inaintat si realizez ca am incercat sa merg pe varfuri. Pozitia in care mi se afla talpa este departe de cea in care ar merge un om normal. Cred ca doar balerinele mai sunt supuse unui astfel de tratament. Dezamagita ma intorc acasa, imi schimb incaltamintea si ma intreb ce e de facut.

10.06 16:30 Ma uit la sandalute, mai incerc sa merg cu ele prin casa si dezamagita realizez ca nu pot. Am mai patit in urma cu 6 ani o intamplare asemanatoare. Mi-am cumparat o pereche de pantofi si 38-ul lor era egal cu 39. Au fost fixi la proba, insa s-au largit groaznic de tare acasa. Am incercat sa le pun talpa dubla, branturi pentru talpa, calcai.. mai ca i-am lipit de picior. I-am purtat de 2 ori desi m-au costat o caruta de bani. Oare asta e soarta sandalutelor mele? Imi aduc aminte ca in Norvegia, colegii mei aveau toata increderea sa se duca la magazin si sa schimbe produsele sau sa isi ia banii inapoi pe acestea, daca nu sunt multumiti de ele. Oare sa incerc si eu? Oare am ajuns la nivelul asta si aici?

        17:30 Intru cu punga cu sandalele si astept la casa. Isi face aparitia o domnisoara careia ii spun problema mea si specific ca as vrea sa ii schimb sau sa ii returnez. Se uita cumva scarbita si isi cheama colega. Apare si colega. Se uita la talpa, se uita la mine si imi spune foarte sigura pe ea "Nu v-am spus ca nu avem 37? De ce i-ati mai luat?". Ii explic ca au fost fixi, ca eu port 38 si ca am speram ca nu se va intampla nimic. "Incercati cu branturi" imi da replica. Ii spun si de patania cu pantofii. "Pai nu stiti ca asa se intampla cu sandalele? Nu stiti ca se largesc?. Adevarul e ca am fost pantofar in alta viata. "E scoasa eticheta si nu putem sa vi mai returnam"! a fost raspunsul final la toate explicatiile mele... Cumva ma asteptam la atitudinea asta. 180 lei e o pierdere imensa pentru firma. De ce sa castigam un client pe viata, cu o atitutine pozitiva si cu o incercare de a oferi macar ceva in schimb? Nu, nu, mai bine ii explicam ca politica firmei e sa nu returneze bani la produse folosite 10 minute. Bonus, esti clientul nostru, te facem sa te simti si prost!

        21:10 Dezamagita de magazin si de atitudinea angajatilor, sper sa am o sansa cu Protectia Consumatorilor sa sa reusesc macar sa schimb atitudinea, daca nu cumva sa imi primesc banii inapoi pentru a cauta sandalele mult visate, pe care sa le si port... 


duminică, 3 aprilie 2016

Oferta ce nu poate fi ratata

Concentrata pe proiectul pe care l-am inceput,cu dorinta de a-l finaliza rapid, nu realizez ca telefonul suna disperat si deranjeaza lumea din jurul meu.
"Alo" spun iritata ca acest moment imi va strica sporul si ma delpasez rapid spre una din salile de sedinta spre a nu insista in a deranja lumea.
"Buna ziua! Ma numesc Bla si va sun din partea firmei de asigurari Bla Bla. Aveti 3 minute pentru a va prezenta noua asigurare special creata doar pentru d-voastra?"
"!?!? Hmmm"
"Inainte de a-mi da un raspuns trebuie sa va precizez ca aceasta oferta va expira curand si d-voastra faceti parte din lista foarte scurta a persoanelor ce au fost contactate in vederea prezentarii acestei oferte..."
"Ma scuzati. Va rog sa nu mai continuati, deoarece nu sunt interesata..." ii spun pe o voce ce se voia a fi clara, dar amabila in acelasi timp. Stiam deja replicile de final cu "va multumesc pentru timpul acordat", "...ratati sansa..", "pe viitor poate or sa fie alte oferte", "la revedere" si tot bla bla-ul ca sa isi vada fiecare de zi cu impresia ca a fost amabil, serviabil si ca mai traieste o zi fara de pacat.
 Surpriza maxima, cucoana de la celalat capat al telefonului nu se lasa intimidata si ma intrerupe fara nici o ezitare :
"MA VAD NEVOITA SA INSIST! As vrea sa va prezint aceasta oferta ce nu poate fi ratata si sa va spun care sunt benefiile.." si isi continua poezia.
Raman perplexa pentru cateva secunde. Nu ma asteptam sa ma intrerupa, nu ma asteptam sa continue si in nici un caz nu ma asteptam sa "INSISTE". In sinea mea, un pitic a inceput sa rada isteric. In realitate am schimbat tonul amabil cu cel raspicat si am intrerupt-o la fel de subtil pe cat de subtila a fost ea :
"MA SCUZATI! Ma vad nevoita sa va intrerup si sa va subliniez ca nu sunt interesata! Nu am timp de pierdut si banuiesc ca nici d-voastra nu aveti acest timp. Va multumesc si va urez o zi frumoasa..."
Numai piticul care a ras isteric mai devreme ma impiedica sa inchid telefonul ca sa aud de la celelalt capat :
"Mda. La fel... " si POC telefon inchis.
Piticul a transmis voia buna peste tot si am ramas vreo alte 5 minute in sala de sedinte sa rad. Inca nu pot sa imi dau seama daca specificatiile job-ului au facut-o pe doamna sa insiste sau doar dorinta de afirmare. Cert este ca uneori, insistenta e numai buna, alteori e de tot rasul.
Multumesc Doamna Bla, sper ca ati avut candva in ziua respectiva niste momente la fel de bune ca cele pe care mi le-ati transmis.
PS : sporul a revenit instant dupa aceasta relaxare.



miercuri, 18 noiembrie 2015

Just for you...

Un fior ma aduce inapoi in lumea celor vii si simt frigul din camera cum imi inteapa fata. Probabil am tresărit, deoarece o mana nevazuta ma trage către corpul tau ce emană căldură. Emană viața pe care am cautat-o atât de înfocat. Nu a fost ceva conștient, dar un colțișor al inimii era dedicat nouă. Ție și momentelor noastre.
Întunericul nu este îndeajuns de negru ca sa îți ascundă trasaturile și chipul tău este remediul de care am nevoie pentru a ma liniști. Un zâmbet îmi izvorăște pe față și dorința de a ma furișa la locul meu, clavicula ta, e din ce în ce mai mare. Ca și cum mi-ai citi gândurile, te așezi pe spate și ma tragi mai aproape de tine.
Cu nasul în pielea ta, cu mirosul tău în nări, ma întreb unde as fi fost fără tine. Pierduta într-o mare de nepotriviri, alături de alte vieți goale. Dar nu. Ești aici, sunt aici. Suntem.
Somnul se strecoară nemilos și ultimul gând este ca: Suntem perfecți unul pentru celalalt!

duminică, 1 noiembrie 2015

Oare cand ma vei uita?

Cum explici moartea? De fapt nu, nu cum explici moartea, cum explici durerea provocata de moartea unui apropiat? Cum explici ca desi realist convins, esti un naiv cand vine vorba de moarte? Ca nu ai trecut prin asa ceva si ca durerea, neputinta si deprimarea vin o data cu aceasta moarte. Sau cu doua, una dupa alta.
Cum te prezinti vulnerabil si plans in fata cuiva care a pierdut la randul lui pe cineva? Cum te descarci cuiva care a trecut prin asa ceva? Care trece prin asa ceva? Cum vezi ziua de maine si speri la ceva mai bun, dupa ce ti se spune ca vrei nu vrei, tot acolo ajungi? Unde mai cauti visele si dorintele de viitor dupa ce realizezi ca tot ce iti ramane e trecutul? Cum te ridici de pe scaun si intinzi mainile spre cer? Exista cerul? Cu adevarat?
Vesnica pomenire imi va bantui noptile o perioada lunga. Vesnica pomenire... De ce este vesnica aceasta pomenire? Peste 4 generatii nu cred ca va mai stii cineva numele meu, viata mea, povestea mea. Este inuman sa auzi ca vei fi pomenit vesnic! Vreau sa las ceva in lume si pe masura ce cresc, realizez ca ma mint singura. Voi fi uitata. Nepomenita si uitata!
Inca din timpul vietii esti uitat. Prietenii din copilarie, colegii de liceu, gasca din facultate, te uita. Nimeni nu se mai gandeste-te la tine, nimanui nu ii mai pasa de soarta ta. Da, trezesti o amintire frumoasa cu o tigara in mana si un zambet pe buze, insa mai departe? Crezi ca vei avea o mana intinsa care sa iti aline sfarsitul? Crezi ca va afla generatia a doua ca intr-o seara ai jucat remi pana la 2 noaptea si intr-o alta ai fost mascariciul perfect? Cartea nescrisa pe care a citit-o cineva fugitiv va ramane aceeasi poveste fara sfarsit, prafuita, ascunsa privirii celorlalti. Uitata.

duminică, 11 mai 2014

Vad lumea cu alti ochi!

Sunt ochelarista. 
Mica fiind, eram invidioasa pe sora mea ca avea ochelari. Imi doream din suflet sa imi acopar fata cu o pereche de rame negre cu lentile mari prin care sa imi incadrez lumea, asa cum vreau eu. Anii au trecut si visul mi s-a implinit. Numai ca adolescenta ce eram nu mai tainuia aceeasi dorinta ca plodul mic si umflat. Nu mi se mai potrivea caracterul si nici nu ma incanta ideea de deveni muza doritorilor de porecle. 
Am refuzat sa port ochelarii pana am dat de permis. Preferam sa vad totul in ceata, sa trec cu nasul pe sus pe langa cunoscuti, sa imi imaginez ce este la 10m departare, sa, sa,sa... Cand mi-am propus sa ma inscriu la scoala de soferi, am decis ca a venit momentul sa imi asum responsabilitatea de a vedea clar. Si uite asa, la 18 ani, m-am trezit cu o greutate. Pe nas. 
Nu, nu am fost pe cat de responsabila ar fi trebuit, si cand am ajuns la facultate, m-am mai pacalit o perioada. Am aruncat tocul cu ochelari in coltul cutiilor depozitate in debaraua din camin si am revenit la lumea mea incetosata. Ziua nu aveam probleme, exceptand fetele, puteam distinge foarte clar persoanele pe care le intalneam, insa seara, noaptea, eram un dezastru. Daca ar fi sa pun pe foaie toate intamplarile cauzate din fudulie, ar insemna sa scriu o carte. Nu o voi face astazi. 
Si totusi, cand m-am angajat cu norma intreaga in fata unui calculator, am realizat ca nu se mai poate. Cu o pereche de rame negre si o atitudine nonsalanta, ca un drogat care trebuie sa-si asume viciul in fata altora pentru a porni lungul drum de recuperare, am declarat sus si tare ceea ce ar fi trebuit sa declar din prima zi cand am descoperit ca nu vad : Sunt Cata si port ochelari ca sa vad bine.
Anii au trecut si m-am conformat la statutul de ochelarista cu norma intreaga. Pana intr-o zi cand mi-au aparut in cale doua zane bune. Sa le zicem zanele "partial orbitilor". Mi-au explicat prin cuvinte, ca exista o viata si dincolo de ochelari. Ca lumea poate fi incadrata intr-un spatiu mult mai larg. Nu trebuie sa fi limitat la cadranul unor rame mari si negre. 
Le ascultam cu nesat si imi era greu sa le cred. Vorbeau de o alta lume si imi expuneau un orizont colorat si clar. Si in locul soarelui, luminata si aurita, se afla o pereche de lentile de contact.
Datorita zanelor mele, am asezat ochelarii in toc (i-am pus cu grija, deoarece nu mai sunt copilita neispravita de la inceputul povestii) si am fixat pe ochii panzele subtiri si firave primite cadou. Nu contest ca a durat o eternitate sa le pun la ochi, dar a meritat tot efortul si toate lacrimile.
Singura comparatie care-mi vine in minte, cand ma gandesc la momentul in care am deschis ochii pe care stateau fixate lentilele, este cu a unui orb vindecat de Iisus. 
Ma uitam hipnotizata la imaginea mea din oglinda. Ma vedeam clar. Imi vedea fiecare cuta de la bluza. Vedeam tavanul si tot ce ma inconjura. Clar si colorat. Fara ceata. Fara umbre. Am intors capul si m-am uitat dintr-o parte. Am facut o pirueta. M-am uitat in jos. In sus. In jur. Incredibil! M-am reintors la imaginea mea din oglinda. "Ce ochi frumosi am" a fost singurul gand care mi-a venit in minte.
Sunt 5 luni de cand ochelarii mei se odihnesc cuminti in tocul de pe noptiera. Sunt 5 luni de cand lumea mea are niste orizonturi largite. Sunt 5 luni de cand doar eu stiu ca sunt ochelarista (si cele cateva zeci de persoane care ma cunosc, dar hei, or sa uite si eu in curand!).
Sunt 5 luni de cand vad lumea cu alti ochi!

Numai curvele se duc la hotel...

Sta tolanita, pe burta, in pat si fixeaza fereastra de chat. Numai asa vorbesc. Desi au telefoane si se pot suna, nu le folosesc decat sa isi spuna "Am ajuns. Hai sa-mi deschizi" sau "Mai ai mult? Am inceput sticla de vin de jumatate de ora!". Jinduieste sa ii auda glasul, dar orgoliul mult prea mare nu o lasa niciodata sa ii spuna asta. Dupa ce se plansese in urma cu 3 luni ca o cauta unu' prea des la telefon, cum poate sa ii spuna lui ca isi doreste sa o caute la fel de mult? Cum? Isi vorbesc o data pe saptamana, cand are el timp. Sta si ii soarbe cuvintele, desi practic nu isi spun nimic. Si totusi, acum ii spune ceva.
Fixeaza cele 5 litere si incearca sa proceseze informatia. "Hotel". "Hai sa ne intalnim in weekend si sa mergem la hotel". In minte se aude o voce care a chinuit-o timp de multi ani "Numai curvele se duc la hotel". Parca ii si vede fata aluia, dezgustat, cand ii raspundea la propunerea ei de a mai pipera relatia "Cum sa mergem la hotel? Stiam eu ca ai probleme, dar in halul asta? Doar curvele se duc la hotel! Tu faci parte din categoria curvelor? Esti o curva?". Credea ca furia si nesiguranta lasate de dobitocul ala nu o mai bantuie, dar citind cele 5 litere pe ecran a realizat ca parca ieri statea cu capul plecat in fata astuia si isi spunea ca asa trebuie sa fi intr-o relatie. Trebuie sa stai cuminte, sa nu vorbesti, sa nu respiri, sa nu te misti, sa nu insisti, sa nu te dezbraci, sa nu mananci.
Alunga cu mana gandurile negre ce vor sa o acapereze si se intoarce in prezent. Hotel. Ofteaza greu si se intoarce pe spate. Fixeaza tavanul alb si se intreaba cum au ajuns in situatia asta? In urma cu 2 luni erau amandoi dezbracati in patul mare din cuibusorul cu nebunii. O casuta mica pe dinafara, dar foarte mare pe dinauntru. Ba nu, nu era mare. Era inalta. Si urata. Nu-i placea sa stea singura acolo si suferea de insomnii. Era paranoica si avea vedenii. Asta pana cand intra el pe usa. Uita ca nu mai mergea decat un bec, pentru ca la restul nu ajungea nici daca se suia pe masa. Uita de igrasia de la coltul patului, care o obliga sa doarma cu capul spre geam si din cauza careia vedea umbre peste tot. Il vedea doar pe el.
Ii placea sa stea amandoi dezbracati. O ajuta sa mai stearga din amintirile neplacute. Si ii placea si mai mult cum se uita la ea. O masura din cap pana in picioare si scotea un sunet de animal gata sa isi infulece prada. Se simtea dorita.
Statea pe el si ii mangaia pieptul. "Ma mut de saptamana viitoare" ii spuse uitandu-te atent de la el. A lasat privirea spre ea, dar nu a spus nimic. "Ma mut cu cineva. Nu-mi mai permit sa imi platesc chiria... si trebuie sa ma mut."
Mana ce ii mangaia spatele se opri si pe chipul lui aparu o usoara schimbare. "Cu cine te muti draga?" "Cu un barbat." ii spuse ea cu un ranjet malefic pe buze.
Probabil aici s-a rupt ceva.
S-au vazut luna trecuta, cand a ramas singura in apartament. Si a fost totul pe fuga. De parca ar fi avut o aventura si nu trebuia sa apara sotul/sotia inselata.
Iar acum, ii propune sa se intalneasca la hotel. Numai curvele se duc la hotel. Curvele si ea. 

vineri, 2 mai 2014

E timpul sa imi continui povestea!

Ma uitam la ea cum citea placut, dar clar, din carte. O stiam de la sala. O vazusem, vorbisem cu ea, dar pana atunci nu imi formasem o parere despre cine e. Nu-mi pasa. Culmea, primisem si link catre blogul ei, dar citisem cateva fraze si o lasasem balta. Nu-mi pasa.
Acum, priveam prin ea si ii ascultam cuvintele. Ii traiam cuvintele, de parca eu as fi fost in fata calculatorului si le-as fi scris gandindu-ma la trecut sau la viitor sau la viata in general. Auzeam fraze pe care le-as fi formulat altfel, dar pe care le-as fi simtit cu aceeasi intesitate. Vorbea de ea. Vorbea de sentimentele ei si ma transpuneam in alta viata, intr-un alt eu, care citea dintr-o carte in fata unei multimi. Ma simteam dezbracata in fata tuturor ce imi analizau fiecare curba, fiece centimentru de piele sau alunita ce sunt raspandite pe corp asemeni unei galaxii. M-am inrosit la un moment dat. Nu-mi placea ideea de a fi goala in fata tuturor. Mama, tata, fratii, prietenii, rudele, lumea in general. Era prea intens.
Si totusi ea continua sa citeasca. Emotiile (ne spusese ca avea emotii) nu se simteau si vorbele erau rostite cu siguranta. Ce a trait, ce a simtit, ce a judecat.
Am inceput sa imi gasesc si eu cuvintele de cand am ascultat-o. Mi-am regasit glasul liric pierdut de cand am facut cunostinta cu lumea oamenilor mari, a celor ce au responsabilitati si sunt stresati de ziua de ieri, de ziua de azi si de cea de maine.
E timpul sa imi continui povestea.