La primul bebe nu te pregătește nimeni pentru ceea ce urmează. La al doilea toată lumea este ferm convinsa că știi deja tot. Cred că singurul lucru foarte important și diferit este că nu-mi mai este frică.
La Andrei parcă aveam in mână un obiect din cristal pe care o mișcare mai brusca l-ar putea sparge. La Amalia nu mi-a fost teamă să o iau în brațe, sa o schimb, sa o țin în general. Și oricum, eram noi doua, cine altcineva sa facă acest lucru. Faptul că nu a mai fost nimeni din familie care sa participe la acest moment frumos a ajutat să fiu mai prezentă că oricând.
Operația in sine a fost mai dureroasa ca prima, deoarece am avut impresia la un moment dat că doctorul îmi va scoate și coloana vertebrală și apoi că îmi repozitioneaza organele. Recuperarea a fost muuult mai ușoară. In 4 zile după spital eram ca noua. Ce-i drept am făcut maraton încă de când mi-am simțit picioarele. Am mișcat degetele, genunchii, picioarele, jumătate de corp. La 8 ore după operație eram deja în picioare și făceam primul drum spre baie. E faină plosca, dar parca mai fain e sa poți să mergi baie.
Am ajuns acasă amândouă, eu temătoare de cum va decurge întâlnirea cu Andrei. Ea liniștită. Pentru un început de ianuarie a fost o zi extrem de frumoasa și cred că a ajutat.
De data aceasta am văzut florile, m-am bucurat de familie și de Andrei. Am luat masa împreună și am fost recunoscătoare că sunt alaturi de cei dragi. Cred că asta ar fi unul din motivele pentru care as recomanda un al doilea bebeluș. Te bucuri de toate momentele pe care nu le-ai putut trăi la primul, din cauza stresului. Acum i-am mirosit părul și capuțul mai mult. Am ținut-o in brațe mai mult. Am fost mai perceptivă la a lăsa pe alții să o atingă.
Și Doamne ce repede au trecut toate momentele. Are peste 9 luni și a crescut atât de frumos. Dar Doamne cat de repede!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu