pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Totul a inceput in minunata zi in care intr-un anume spital din Targoviste s-a auzit un "Oa" de nota 10. Literalmente! Am primit nota 10 cand m-am nascut pentru ca aveam toate calitatile unui copil geniu! Capul mare si rotund, funduletul de asemenea si niste degetele-carnaciori care reprezentau singura metoda prin care puteam comunica in acea perioada. Desigur ca in acea minunata clipa, cea a nasterii mele, s-a oprit timpul si toate creaturile acestei lumi mi-au inchinat cate un zambet. Din toate aceste creaturi, se aflau numai 2 care ma asteptau cu nerabdare in fata salii de nastere. Bine, recunosc, una venise pentru alta nastere, dar a trecut fix prin fata usii cand am grait primele vocale pline de intelepciunea mea (in cazul in care ati uitat : "Oa").

Primul dar cu care am fost inzestrata a fost perspicacitatea (intelepciunea o aveam deja, and this is the next best thing!). Inca de la varsta de 4 ani, eram un centru al tuturor evenimentelor. Botezul fratelui meu a fost primul dintr-un sir lung de evenimente la care am fost invitata pentru a impartasii lumii cate o bucatica din ceea ce sunt eu. Dupa cum spuneam, eram in centru evenimentului, si anume pe un scaun, si incepusem sa recit o poezie. "Mama ale doua fete ...". Aceasta poezie, pe care am intonat-o cum numai un adevarat artist ar putea-o face (mai putin litera r, pentru ca era singura litera pe care nu reuseam sa o scot din gura), are un sfarsit tragic : "dar tata e suparat, ca nu are si el un baiat". Asa ca in acel moment a intrat in functiune primul dar si m-am oprit la timp : "dal tata e supalat... dal stati, tata nu mai e supalat ca il ale acum pe Geolgica". Desigur ca am fost aplauda de toti cei prezenti la eveniment si pentru prima oara am reusit sa aduc zambetul pe buze unei mase mari de oameni.

This is the end of part one!

P.S : dedicated to Utu! This is a true story!