A fost odata ca niciodata o fetita blonda cu parul lung si fata rotunda. Era destul de micuta si umflatica pentru varsta ei, insa cu ochii ei verzi reusea intotdeauna sa cucereasca toate privirile si inimile celor pe care ii intalnea. Mama ei intotdeauna ii pieptana cu mare grija parul si o imbraca in rochite lungi asemeni printeselor, iar micuta cand aparea in fata celorlalti copii era inconjurata de acestia pentru a le impartasi rasul cristalin si ochii atat de veseli. Intr-o zi, printre copii a aparut un baietel trist si restras care nu voia sa vorbeasca cu nimeni. Fetita cand l-a vazut s-a dus la el si i-a luat mana in mana ei micuta spunandu-i "Vrei sa te joci cu mine?", insa baietelul s-a uitat cu ura la ea, a smucit mana si a imbrancit-o "Nu am nevoie de tine!". Apoi s-a ridicat si s-a asezat in alt colt. Toti copii erau uimiti de reactia baiatului si susoteau cu privire la rautatea de care dadea dovada. Fetita s-a ridicat si si-a scuturat praful de pe rochita, iar apoi s-a indreptat iar spre baietel. S-a uitat in ochii lui, i-a luat mana si i-a spus "Vrei sa te joci cu mine, te rog frumos?". Baiatul si-a indreptat privirea spre ceilalti copii si apoi spre mana fetitei care ii tine usor mana. Urmatorul lucru pe care l-a facut baiatul a fost sa ii stranga mana fetitei si sa isi ceara scuze in lacrimi pentru gestul necugetat pe care l-a facut. De atunci, fetita si baiatul au fost nedespartiti, insa nu fizic, ci sufleteste.
Pana intr-o zi cand amandoi au ajuns mari.
Ochii de culoarea verde, a marii cand asteapta furtuna, sunt singurii ce mai amintesc de fetita blonda cu parul lung. Ochii si sufletul. Insa sufletul este foarte ascuns, deoarece o data cu anii fetita a realizat ca bunatatea nu este rasplatita intotdeauna cu bunatate si sinceritatea primeste deseori minciuni. Daca inainte era inconjurata de cete de copii, acum isi petrece majoritatea timpului in fata unei carti sau cu dragul ei baietel din copilarie, in care avea cea mai mare incredere.
Prezenta fetitei in viata baietelului parea ca l-a schimbat extrem de mult. Numai la rasul ei, baiatul radea, si de fiecare data cand ea pleca, el era in urma ei. Acum era un tanar inalt si puternic, caruia ii placea sa vorbeasca si care era in prezenta multor oameni.
In acea zi, s-au intalnit in locul lor ascuns, in poienita cu leaganele construite de ei. Fata de cum l-a vazut a stiut ca s-a intamplat ceva, deoarece avea aceiasi privire ca in urma cu multi ani, cand a imbrancit-o prima si ultima oara. S-a asezat usor pe un leagan, i-a luat mana intr-a ei si l-a intrebat pe un ton cald "S-a intamplat ceva?". De parca s-ar fi dat timpul inapoi, tanarul s-a uitat cu ura la ea si si-a smuls mana. "Ai fost o naiva! Stii de ce am stat alaturi de tine atatia ani? Stii de ce ti-am vorbit? Stii de ce m-am uitat in ochii tai? Stii? Pentru ca nu mai aveam cu cine altcineva sa stau! Niciodata nu mi-a placut de tine! Intotdeauna te-am urat pentru ca esti o mironosita si o prefacuta! Sa stii asta! Te urasc!" Si spunand asta, baiatul i-a intors spatele si a inceput sa alerge. Nu s-a mai uitat in urma lui.
Fata avea privirea in pamant si mainile de sfoara leaganului. Stia ca tremura, insa nu stia daca se facuse frig afara sau daca corpul ei voia sa arate ceea ce inima ei simtea. Din ochii verzi incepusera sa curga lacrimi mari si buzele erau deja sangerii de cat de tare si le stransese. Nu stia ce facuse si nici nu s-a chinuit sa afle vreodata. Cu baiatul avea sa se intalneasca peste inca cativa ani si acesta avea sa isi ceara scuze "A fost o neintelegere. Nu trebuia sa iti spun asta. Nu meritai". Insa era mult prea tarziu si nici macar nu mai avea ce sa ii ierte.
In acea zi nefericita in care i-a spus ca o uraste, a murit fetita blonda si nevinovata.
Am scris aceasta poveste, deoarece de fiecare data cand patim ceva, fie ca suntem mintiti de prieteni, fie ca suntem dezamagiti in dragoste, fie ca ne certam cu parintii, simtim ca moare ceva. Acel ceva cred ca este sufletul curat pe care il avem cand suntem copii.
Pana intr-o zi cand amandoi au ajuns mari.
Ochii de culoarea verde, a marii cand asteapta furtuna, sunt singurii ce mai amintesc de fetita blonda cu parul lung. Ochii si sufletul. Insa sufletul este foarte ascuns, deoarece o data cu anii fetita a realizat ca bunatatea nu este rasplatita intotdeauna cu bunatate si sinceritatea primeste deseori minciuni. Daca inainte era inconjurata de cete de copii, acum isi petrece majoritatea timpului in fata unei carti sau cu dragul ei baietel din copilarie, in care avea cea mai mare incredere.
Prezenta fetitei in viata baietelului parea ca l-a schimbat extrem de mult. Numai la rasul ei, baiatul radea, si de fiecare data cand ea pleca, el era in urma ei. Acum era un tanar inalt si puternic, caruia ii placea sa vorbeasca si care era in prezenta multor oameni.
In acea zi, s-au intalnit in locul lor ascuns, in poienita cu leaganele construite de ei. Fata de cum l-a vazut a stiut ca s-a intamplat ceva, deoarece avea aceiasi privire ca in urma cu multi ani, cand a imbrancit-o prima si ultima oara. S-a asezat usor pe un leagan, i-a luat mana intr-a ei si l-a intrebat pe un ton cald "S-a intamplat ceva?". De parca s-ar fi dat timpul inapoi, tanarul s-a uitat cu ura la ea si si-a smuls mana. "Ai fost o naiva! Stii de ce am stat alaturi de tine atatia ani? Stii de ce ti-am vorbit? Stii de ce m-am uitat in ochii tai? Stii? Pentru ca nu mai aveam cu cine altcineva sa stau! Niciodata nu mi-a placut de tine! Intotdeauna te-am urat pentru ca esti o mironosita si o prefacuta! Sa stii asta! Te urasc!" Si spunand asta, baiatul i-a intors spatele si a inceput sa alerge. Nu s-a mai uitat in urma lui.
Fata avea privirea in pamant si mainile de sfoara leaganului. Stia ca tremura, insa nu stia daca se facuse frig afara sau daca corpul ei voia sa arate ceea ce inima ei simtea. Din ochii verzi incepusera sa curga lacrimi mari si buzele erau deja sangerii de cat de tare si le stransese. Nu stia ce facuse si nici nu s-a chinuit sa afle vreodata. Cu baiatul avea sa se intalneasca peste inca cativa ani si acesta avea sa isi ceara scuze "A fost o neintelegere. Nu trebuia sa iti spun asta. Nu meritai". Insa era mult prea tarziu si nici macar nu mai avea ce sa ii ierte.
In acea zi nefericita in care i-a spus ca o uraste, a murit fetita blonda si nevinovata.
Am scris aceasta poveste, deoarece de fiecare data cand patim ceva, fie ca suntem mintiti de prieteni, fie ca suntem dezamagiti in dragoste, fie ca ne certam cu parintii, simtim ca moare ceva. Acel ceva cred ca este sufletul curat pe care il avem cand suntem copii.
Bravo! Esti geniala!
RăspundețiȘtergere