Fericire...

Sunt randuri scrise in acelasi ritm cu versurile care curg precum o cascada prin gandurile mele. Ar trebui sa fie o melodie fericita insa o simt ca o insiruire de elemente negative stranse pentru a ma face nefericita. Imi aduc aminte ca sunt singura intr-o eterna rutina si incerc sa ma bucur de razele de soare. Imi mangaie obrazul si ma transporta intr-o lume calda si buna. Dar nu exista asa ceva. Doar nebunia temporara care ma cumprinde si imi sopteste ca totul va fi mai bine si eu voi face diferenta. Eu. Nu vreau sa vad lumina de afara, desi prin pleoapele-mi inchise observ ca intunericul din interior nu este decat o fantasma a propriilor simturi. Poate daca ar fi fost intuneric m-as fi simtit in largul meu si as fi crezut. As fi crezut ca e bine sa fiu fericita. Oare? E bine? Cand esti atat de singur fericirea de ce este definita? De firele de iarba pe care le numeri cand iesi afara? De lumea care trece pe langa tine nu te considera decat o alta umbra? Poate lichidul atat de dulce care inca imi mai umezeste buzele nu isi va face efectul si voi ajunge umbra care a incercat sa se stearga. Cei care inainte ma priveau in ochi nu vor mai avea curaj sa imi mai priveasca fata si se vor feri de prezenta mea. E, nu ii mai vedeam de mult timp. Ma uitam prin ei si ma intrebam daca dincolo este mai bine... Este mai bine? Iar imi aud vocea si sunt sigura ca este a mea. Ce ciudat, sunt singura care se regaseste in sunetele pe care le scoate. Versurile sunt aceleasi, ritmul la fel... pana si gandurile. Am ajuns la limita. Rutina mi se imprastie in trup si incet, culori felurite imi apar in fata. Nu imi place rozul, dar ce frumos este. Picioarele nu mai ating pamantul murdar, si plutesc spre ... nimic. Obrajii au inceput sa ma doara si gatul imi este uscat, insa totul este atat de frumos incat nu vreau sa mai plec de aici. Imi misc capul usor si imi simt ochii mai grei ca niciodata, dar in sfarsit zambesc. Zambesc pentru ca totul s-a sfarsit.