luni, 7 iunie 2010

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
Din ziua in care am murit nu am foarte multe amintiri. Orele dinaintea accidentului nu au fost cu nimic mai speciale de orele diminetii unei alte zile. Plecasem cu masina spre firma tatei si fredonam fericita o melodie. Ca niciodata, simteam ca este una din zilele mele bune si puteam sa jur ca ceva minunat mi se va intampla. Nu m-am inselat decat la partea cu "minunatul". Ultimele clipe din viata mea sunt si cele mai clare. Culoarea semaforului era verde si am apasat pe acceleratie pentru a fii sigura ca nu mi se va schimba, nu m-am gandit nici macar o secunda ca se va trezi un smecher de capitala sa treaca pe rosu. In mijlocul intersectiei am vazut cu coada ochiului botul jeepului care se apropia mult prea repede din partea stanga. Era ceva in neregula. Deodata am auzit un sunet puternic de metal lovit amestecat cu sunetul unui geam spart si prin fata ochilor mi-au trecut mii de punctulete stralucitoare. Nu am simtit nici macar o durere. Sunetul claxonului m-a trezit din soc si nu intelegeam de ce nu il opreste cineva. Bordul era plin de sange si prin geamul spart puteam sa vad oameni ingroziti care se oprisera in coltul intersectiei. Eram singura. Atat de singura.
 Imaginea a inceput sa se innegreasca si peisajul a inceput sa se schimbe. Ca intr-un desena animat, spatiul a inceput sa se micsoreze, strada sa se transforme in pereti, chipurile oamenilor sa para familiare... si m-am trezit in clasa a 3-a cand doamna invatatoare m-a pus sa recit o poezie de Mihai Eminescu la cercul de literatura. Eram rosie la fata si nu eram sigura ca stiu poezia, dar cu toate astea am inceput sa zambesc si indreptandu-mi spatele am dat sa deschid gura. Stiam ca o sa spun poezia, dar nu am apucat sa ma aud pentru ca imediat s-a schimbat imaginea. Eram in fata bradului de Craciun si langa mine erau cu totii mama, tata, Moni, Georgi, cantam colinde si puneam globuri in brad. Imi era atat de dor de Craciunul asta. Bradul este inlocuit de un bradut de plastic in miniatura, sunt sigura ca este al Biancai, si sufrageria devine camera de camin in care intra Ana zambitoare cu cele 2 cani de cafea Lavazza. Doamne cat mi-am dorit sa beau cafea din canile alea. Iar apoi totul se transforma intr-un hol si le vad pe fete intinse pe jos asteptandu-ma cu tablele in mana. Filip sta aplecat langa resou si imi spune sa nu imi mai treaca vreodata prin cap sa mai fac cafea. Ultima amintire care mi s-a perindat prin fata a fost cea de la Sambata. Ma uram pentru cum aratam, insa eram atat de fericita. 
Apoi totul a fost inlocuit de intuneric!
To be continued...

2 comentarii:

  1. Aştept continuarea unei amintiri triste, din care voi avea multe de învăţat.
    Mulţumesc, o zi bună îţi doresc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu este o amintire :P
    Din fericire nu am avut parte de accidente de acest gen, nu mi-am spart capul, nu mi-am rupt piciorul...
    Dar am vazut multe reactii si am citit despre multe traume de acest gen. Motiv pentru care, as putea descrie in cele mai mici amanunte un accident de masina.

    RăspundețiȘtergere