In weekendul acesta a fost ziua unei persoane foarte dragi mie, Iris. Din fericire pentru toti cei care o cunoastem, ea a venit cu ideea organizarii petrecerilor tematice, motiv pentru care de ziua ei ne pregatim mult mai intens decat pentru orice alt chef. Anul acesta, tematica petrecerii a fost "Satra", si la ora 22:00 in curtea casei a inceput sa se auda un sunet de vioara acompaniata de un tambal, iar in drum au aparut tiganii care si-au parasit corturile sau casele cu turnuri pentru a chefui.
Am avut tiganci cu bulibase, care au dansat, au mancat si au cantat pana in zori cand au trebuit sa se duca la puradei! Ca la orice petrecere, au existat ghiciotoare in tarot, glob, palma si pahare de vin. Eu am citit in carti, carti ca Jules Verne, Alexandre Dumas si alte derivate, manca-ti-as!
O sa las pozele sa va spuna mai multe!
Pentru cei din top (va stiti singuri!!)... va dedic urmatoare melodia... "manca-v-as" (am petrecere cu tematica maine.. si trebuie sa imi retusez accentul :P)
Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet. Si uite asa m-am trezit dinteribilul vis cu accidentul de masina. Si aveam 13 ani jumate, un tatuaj pe spate si o tigara in mana. Eram o adolescenta tipica, la care mai adaugai o inteligenta peste medie, o atitudine superioara si niste replici sarcastice care nu isi aveau locul. Primul sarut avea sa se intample la varsta aceasta. Obisnuiam sa mergem destul de des cu parintii in camping. Cu parintii si cu cortul de armata pe care il aveam in dotare. Probabil multi dintre voi stiu ce inseamna un cort de armata, si pentru cei care nu stiu, va pot spune ca un cort de armata inseamna multa indemanare, inteligenta si forta, deoarece acest cort presupune multe fiare si un ditamai cortu' in care trebuie racordate acestea. Prima oara cand ne-am pus pe montat cortul, era 10 noaptea si tata era putin ciupit. Ei bine, la ora 12, eram vreo 5 oameni cu scheletul cortului din bare, pe care incercam sa il introducem in cortul-material pe care il tineau alti doi oameni, in fata tatalui meu care ne dadea indicatii. Daca nu vi se pare nimic ciudat pana aici, ei bine, incercam sa introducem respectivul schelet pe usa cortului! Eram la Brusturet, si tocmai ce ma amuzam cu Sis pe terenul de fotbal de care nu avusesem parte cu o vara inainte la Voinea, cand am realizat ca avem si jucatori de partea cealalta a terenului, niste baieti chiar foarte draguti si extrem de singuri (iarasi, la Voinea avusesem parte de niste baieti extrem de logoditi!). Ca la orice iesire pe munte, oamenii incep sa isi vorbeasca familiar, cautand scuze ca "Puteti sa imi dati si mie toporul ca sa tai niste lemne" sau "Ce fete galagioase aveti" sau "Damn! Voi chiar nu va saturati sa dati atat din gura?" si ajungand intr-un final a-si imparti bucatele (in cazul nostru fiind noi... care am ajuns sa stam pe la cortul celalalt!). Dupa ce ne-am bagat in seama, parca le-am aruncat mingea fix in table, nu mai sunt sigura, am ajuns sa fim nedespartiti. Ei 4 baieti cu parintii lor, noi 2 fete si fratemiu (ca parintii erau ocupati cu restul rudelor cu care venisem) am hotarat sa facem o urcare pana la "La Table" un platou ce se presupunea a fi genial. Nu o sa va plictisesc cu detaliile acestui drum (sus am avut parte de cea mai mirifica priveliste, in stanga o turma de oi albe ce pasteau linistite langa o cabanuta ca in povesti, in drepta iarba lunga cu floricele galbene prin ea si deasupra tuturor maiestrul varf Piatra Craiului.), o sa sar direct la momentul in care eu si unul dintre tipi am ramas in urma grupului. Scuza? Obosise saracul de carat o feriga! DA! Ati citit bine, tipul cara o feriga, pentru maica'sa voia sa o duca acasa, si eu ma oferisem sa il astept pentru a se odihni putin. Stateam linistita langa el si incercam sa port o conversatie amiabila, cand deodata se aseaza peste mine si isi apropie buzele de ale mele. Chipul lui se vedea extrem de ciudat in lumina soarelui. Imaginati-va o poza arsa in care pielea se vede ca de capsuna si apoi simtiti o limba care isi face loc intre buzele voastre. Cred ca am stat la acel sarut ca un copil extrem de speriat la dentist. Cu gura deschisa si cu privirea unei victime care asteapta sa ii cada din greseala cutitul in spate! Ca sa adaug mai multa intensitate momentului o sa amintesc si de incercarea lui de a-mi da jos sutienul costumului de baie si reusita mea de a-i sparge outele (hello, eram la primul sarut, si din pacate pentru el nu la prima tentativa de a da cu genunchiul in OO). Dupa ce l-am vazut cu genunchii la soare si cu mainile pe pretios, am luat-o la fuga pe poteca. Si nu m-am mai oprit decat cand am dat de o gasca de biciclisti. Care mergeau in directia opusa mie si incercau sa ma convinga sa merg cu ei (eu habar n-am sa merg pe bicicleta!!). Din fericire, cand venea unul spre mine sa ma ia de mana, i-am auzit vocea lui fra' si am tulit-o spre el. Am ajuns teafara la cort si nu m-am mai miscat de acolo pana la plecare!
Si se face seara...
Imi tarai picioarele pana in hol, si inca de acolo (stiind ca sunt singura in casa!!) ma dezbrac de toate hainele si ma arunc in baie. Nu imi mai simt nici o particica din corp, si cred ca de multe ori, la primul contact cu apa ma intreb daca ploua afara... Ok, mint! Imi dau seama ca sunt in baie cand pasesc cu grija pe gresia rece si cand realizez ca prosopul este ca intotdeauna pe pat, unde l-am lasat de dimineata (sau in dulap, asta daca iau unul nou). Motiv pentru care trebuie sa ma acopar cat pot mai mult cu mainile, pentru a nu face nici un trecator fericit sau nefericit (depinde de gusturi, cred!) si sa imi iau prosopul. Deoarece de noroc nu duc lipsa, in graba mea spre eliberarea mainilor, alunec pe covorul care imi fuge de sub picioare, si de cele mai multe ori, ajung in dus cu fundul rosu si cu ceva dureri. In orice caz, cel mai frumos si linistit moment al serii este : iesita din dus cu prosopul pe mine, cu cativa stropi care inca mai purced pe piele, ma asez in pat si dau drumul la televizor sau imi deschid laptopul si ascult niste muzica de ambianta in timp ce imi verific mailurile.
Daca pentru multi dintre voi, aceste lucruri se intampla presforait, ei bine, dupa juma de ora de stat in pat, ma imbrac si ma duc sa mananc. Recunosc, de cele mai multe ori, mancarea consta dintr-o gura de aer si o umbra de salam, dar chiar si cand nu mananc, vorbesc cu Honey. Este un fel de dieta care ma ajuta sa nu ma mai gandesc la mancare. Ce e haios? Cand sunt impreuna cu Honey, am un apetit extrem si chiar daca e 2 noaptea, ne imbarbatam ca un sandwich de la Mc nu strica nicioadata... si nici o bucatica, doua de ciocolata... si nici inghetata. Gasim noi ceva!!
Ultimele imagini pe care le am in cap inainte de a ma lua somnul sunt fie ale personajelor din Friends (asta e recenta), fie a unei pagini din vreo carte...
Nu mai stiam ce inseamna acest lucru. Nu imi mai aduceam aminte de sentimentul pe care il ai cand te trezesti dimineata la o ora ireal de mica, de privirea criminala pe care a fixezi soneriei care a indraznit sa iti perturbe visul perfect. Din fericire a trecut varsta la care cu o miscare brusca de mana/picior nimiceam orice obiect care scotea un sunet enervant (mda.. Sis, mai tii minte cand te-a durut capul tare rau intr-o dimineata?) si acum ma limitez la a incerca sa opresc sunetul asurzitor prin miscari amiabile. Cum sunt obisnuita sa ma intorc pe partea cealalta, mi-am pastrat langa mine telecomanda si dupa ce apas "stop alarma", cand pun telefonul langa perna, iau telecomanda si apas pe primul buton pe care il simt. Intotdeauna nimeresc 1.. TVR1. Cand realizez ca se aud sunete in camera, am un moment de panica care ma ajuta la o dezmeticire rapida, si apoi schimb ofticata canalul pe U.
The next step pentru a incepe o zi ocupata, este aruncarea in baie si stropirea excesiva cu apa rece. Cand eram la scoala, obisnuiam sa imi pun apa pe degete si apoi sa imi ud putin ochii. Acum nu mai e cazul, deoarece pentru a avea un ten frumos, trebuie sa te speli cu apa rece in fiecare dimineata, si oricat de greu mi-ar fi sa ma trezesc, dupa ce ma uit in oglinda, umplu chiuveta si imi scufund fata vreo 20 de minute in apa rece. Merge! Adaugam spalatul pe dinti, si am terminat cu baia.
Imbracatul este destul de rapid, deoarece nu am asa multe haine! Ce este mai dureros? Masa de dimineata!!! Mi-e atat de greu sa mananc dimineata. Dar cand ma gandesc ca urmatoarea ora la care mai apuc sa ingurgitez ceva este cea a pranzului, de nevoie incep sa imbuc cu sila painea si untul, sau rosioara, oul.. intelegeti voi! Si uite asa, cu burta plina si zambetul pe buze (nu sunt fan cafea, dar e atat de amuzant sa bei cafeaua de dimineata) ma indrept spre iesirea din cladire.
Bla bla bla bla (nu are sens sa va spun ce fac pana seara, pentru ca nu as face decat sa va plictisesc!!)
Las cartea "Panza de paianjan" pe picioare si imi indrept privirea spre geamul trenului. Greu de crezut ca exista niste privelisti atat de frumoase si totusi atat de dezolante. Vai pline de verde de unde rasare o groapa de gunoi, raulete care isi fac drum printre pietre si cateva bidoane de plastic ce plutesc libere. Chiar si asa, imi pare rau ca nu mi-am luat aparatul foto.
In tren este un zumzet linistit si decid rapid ca nu mai continui sa citesc. Mi s-a spus ca va fi o carte grea, insa pe masura ce imi zboara randurile prin minte, nu fac decat sa ma regasesc printre anumite fraze. Imi place sa cred ca si eu scriu tot ca Cella, dar cu siguranta deja imi acord prea mult credit.
Si totusi, nu toti am trecut prin momente pe care le-am trait cu intensitate? Ma uit iar la priveliste, numai ca imi este mai greu sa ma concentrez pe ceva anume. Verdele este atat de concentrat in aceasta parte a tarii. Si norii sunt mai pufosi si mai albi. Imi aduc aminte de minciuna pe care mi-o spun intr-una "Ii voi desena curand. Ajung acasa, imi iau creioanele si foile si ma duc direct in parc! Nu ma opresc niciunde!!". Ce usor ma mint. Ca tot veni vorba de pufos, m-am ingrasat. Si in fiecare seara imi spun "Maine dimineata ma trezesc devreme, ma imbrac in aia rosii desi sunt cam urati si nu ma prind, si fix in parc o sa ma duc". Dar dimineata, cand ma uit la reflexia din oglinda, parca imi spune ca nu sunt atat de imensa si sunt draguta chiar si asa. Totul e ok pana vine seara, cand ajung inevitabil sa vad vreo poza in care am iesit mai prost, in care m-am uitat mai stramb, si iar imi intra in cap ideea jogging-ului.
Suna telefonul langa mine si ma trezeste din visare. E Honey care suna sa vada cat mai am. Nu am vb prea mult saptamana asta nici cu ea, si sunt sigura abia asteapta sa ne vedem. Si eu.
Ma uit iar la priveliste, la padure, la nori. O sa ii desenez maine. O sa ma duc sa imi iau creioanele si foile si o sa ma duc direct in parc! Nu o sa ma opresc niciunde!
Pink Floyd... nu pot spune ca sunt preferatii mei, insa tata ii iubeste. Nu este melodia mea preferata, insa merita ascultata.
Sper ca la sfarsitul saptamanii sa pot scrie mai multe despre ce am mai facut, insa pana atunci, dansati si cantati din inima!
Somn usor :*
Intr-o seara calduroasa de iunie, ne-am strans persoanele dragi langa o tufa de trandafiri, si le-am imortalizat in niste cadre ce speram sa treaca testul timpului. Poate nu au iesit toate pozele (lipsa unui trepied devine din ce in ce mai evidenta) insa am pus pozele in care se vad sufletele, nu doar chipurile, participantilor.
In a doua zi, zi de asemenea calduroasa, a adus tata niste cirese. Ciresele fac parte din putinele fructe pe care le-as manca oricand cu mare drag si pofta, motiv pentru care m-am hotarat sa combin prospetimea fructelor cu "paloarea" orasului.
Sper sa va placa!
Dupa o zi calduroasa in care m-am prelins cu prietenul meu, cainele, pe asfalt, a venit momentul sa ma racoresc cu prietenii mei, oamenii, la cine stie ce terasa cu vedere obscura (asta se traduce prin terasa aflata pe pietonala din centrul vechi al orasului) de prin Targoviste.
Pentru ca nu v-am mai aratat de mult poze (stati linistiti, in curand o sa ma duc cu laptopul meu prin baruri si o sa postez toate pozele reusite din ultima saptamana) o sa va atasez o poza cu Pogo a mea, pentru ca a venit vremea sa o cunoasteti. Daca toata primavara a stat si m-a alergat prin toate cotloanele si mi-a batatorit mainile tot tragandu-si lesa, astazi am alergat-o eu pe ea, pana am epuizat-o total.
Si pentru a va relaxa, in cazul in care cititi aceasta postare inainte de somnic, melodia de mai sus este pentru voi.
P.S : prietenul meu cainele este de fapt Pogo, si prietenii mei oamenii sunt de fapt fetele din Targoviste :D
Cand suntem mici ne gandim la cum o sa fie viata la o varsta mai inaintata. La 8 ani ma gandeam la cate papusi o sa am la 14, iar la 14 ma gandeam la copii si la casa pe care o sa ii am la 18 ani. Cand am facut 18 ani, am realizat ca imi doresc sa fac o facultate si eram sigura ca la 23 de ani o sa fiu o femeie de afaceri cunoscuta cu un viitor perfect in fata.
La 14 ani nu aveam mai multe papusi decat la 8, insa stiam deja sa apreciez lucrurile de valoare in viata. Stiam ca trebuie sa invat si ca trebuie sa ma bucur de toate momentele frumoase. Imi placea sa dansez si imi placea sa cant. Primul sarut nu a fost cel mai bun, prima "dragoste" nu a fost cea implinita, dar am inceput sa traiesc.
La 18 ani nu mai aveam nici o papusa si nu mai aveam multe din lucrurile pe care le-am strans pe parcursul anilor. Revistele Bravo au zburat pe geam, ca multe din jucariile de plus. Lucrurile materiale au fost inlocuite de amintiri placute si sperantele mi s-au indreptat toate catre un oras necunoscut mie : Brasov. Ingineria i-a luat locul matematicii si oamenii au fost inlocuiti de alti oameni. Limbajul vulgar si comportamentul agresiv s-au transformat in calm si incet incet m-am transformat in omul care sunt.
La 23 de ani... m-am intors acasa.
Daca la o varsta mica imi era usor sa imi imaginez viitorul in 5 ani, acum imi este imposibil. Acum ma gandesc la acum. Incerc sa nu imi fac planuri (ee.. asta pana cand imi apare o oportunitate care sa imi dea aripi imaginatiei) si sa traiesc tot ceea ce mi se ofera. De ce? Pentru ca se apropie cu pasi repezi ziua in care nu o sa imi mai fac nici un plan. Asa cum copil fiind te gandesti la cum va fi viata in 20 de ani, la 50 de ani iti amintesti cum a fost viata acum 20 de ani.
What about now?
Cand am intrat in acel magazin, nu cautam nimic. Eram in trecere, ca in majoritatea zilelor cand am iesit din casa. O puneam pe Bianca sa mai probeze cate ceva, mai probam si eu cate ceva, si uite asa ne petreceam o zi calduroasa de vara prin Targoviste. Cum spuneam, nu cautam nimic. Dar ca intotdeauna, cand nu cauti nimic gasesti ceea ce vrei. Stiam ca se apropie ziua in care trebuie sa ma inarmez cu rabdare si mult calm, pentru a-mi innoi garderoba, dar nu banuiam ca primul obiect vestimentar al acestei garderobe ma va bantui chiar atat de asiduu.
In lantul de magazine noi, am intrat fara prea mare chef. Se cam evaporase tot la celelalte cateva magazinase prin care marsaluisem. Haine destul de frumusele si spre surprinderea mea destul de ieftine, insa nimic iesit din comun, nimic care sa ma lase fara suflare. Pana cand... am intrat in THE magazin! Un spatiu destul de restrans in care erau aranjate cu destul de bun gust cateva tricouri pe un perete, rochite pe alt perete si ... ROCHIA. Stiti cum se spune despre dragostea la prima vedere? Simti ca ti se opreste respiratia, iti pironesti privirea asupra lui si traiesti cu sentimentul ca a fost facut pentru tine. Ei bine, exact acelasi lucru l-am simtit in momentul in care am vazut rochia. O rochie din in negru, cu un tricot in dreptul pieptului si o floare mare albastra ce porneste dinspre tricotul de pe piept si se mai opreste abia in dreptul genunchilor. Desi stiam ca nu am nici un chior in buzunar (nici macar fluturele lui Johnny Bravo care sa imi iasa din portofel) am rugat-o pe vanzatoare sa ma lase sa o probez.
"Nu am posibilitatea sa o cumpar acum... Insa se poate sa o probez?" Imediat ce am terminat de rostit aceste cuvinte, mi-am luat pozitia de caine plouat, am facut ochii mari si am pus buza inferioara la inaintare. Putin mai aveam sa incep sa o misc, dar din fericire pentru mine, vanzatoarea cu mi-a acordat permisiunea.
Nu pot descrie in cuvinte cat de bine m-am simtit din momentul in care am simtit usorul material atingandu-mi pielea, insa va pot spune ca a fost mai mult decat dragoste la prima vedere, am stiut ca mi-am gasit jumatatea mea textila! Ce sa mai, raul a fost facut!
Si totusi, goliciunea buzunarelor ma privea cu rasetu-i malefic si parca imi soptea "Asa iti trebuie! Cand nu ai bani trebuie sa te incui intr-un beci intunecat!! MUHAHAHA". Cu inima franta, am dat-o jos cu greu si i-am promis cu lacrimi in ochi ca ne vom revedea curand. O parte a creierului imi spunea ca fac promisiuni desarte, insa cealalta parte a creierului ma imbarbata "Exista si posibilitatea sa te prostituezi ca sa faci rost de bani!".
Ca orice obiect vestimentar care te cucereste intr-o secunda, nu se mai gasesc altele ca el. Si rochia mea, statea solitara si parasita intr-un coltisor ascuns. Vanzatoarea mi-a spus ca nu va mai aduce altele si ca exista o foarte mica sansa sa o mai gasesc daca nu o cumpar imediat sau daca nu las un avans pentru ea. Nu aveam de niciunele, chiar daca Bianca se oferise sa ma ajute cu avansul si cu privirea plecata a trebuit sa parasesc magazinul respectiv. In acea noapte am visat rochia. Eram amandoua, eu vesela si ea increzatoare pe pielea mea arsa de soare. Eram mai slaba ca de obicei si sandalele simple imi faceau picioarele mai frumoase ca niciodata. Aveam o singura bratara la mana si o geanta mare la brat. Eram intreaga si ma simteam atat de bine, insa ca orice vis nu dureaza decat o noapte. M-am trezit dimineata cu ochii umflati si cu un mare gol in suflet.
Am sunat-o pe sora'mea sa ma plang ei. Eram atat de trista si atat de neimplinita incat pe langa sor'mea, mi-am sunat si toti prietenii. Ca sa nu credeti ca aceasta poveste are un final nefericit, o sa trec peste cele 2 saptamani de chin prin care am trecut si o sa sar direct la final.
Ieri, am reusit sa primesc banii de la donatorul cel mai neasteptat. Nu o sa ii pomenesc numele decat cand o sa ii dau banii inapoi. Asta inseamna in maxim 2 saptamani!!
In orice caz, astazi, cu buzunarele doldora de bani (hahaha, glumesc) m-am indreptat sfioasa catre magazinul din coltului noului complex. Nu-mi puteam ascunde frica si abia ca m-am abtinut sa nu intru cu ochii inchisi in magazin (macar asa as fi putut prelungi momentul de dezamagire maxima). Dracusorul de pe umarul stang imi soptea rautacios "Nu o sa mai gasesti nici o rochie, ti-o doresti prea mult! Sa vezi ce o sa stai toata vara sa te gandesti la rochita asta!! Mai tii minte oita de plus? Ei bine, nici in ziua de azi nu ai uitat-o! Asa va fi si cu rochita asta! Muhahaha"
Mi-am facut curaj si am intrat pe usa.... si dincolo de ea, am vazut-o!! Nu ma parasise!! Era acolo, ma astepta si iesea cu mandrie dintre toate celelalte haine! Nu am mai dat-o jos de data aceasta... si sunt sigura ca ea e fericita ca ma are pe mine!
Capsunile mari ma privesc din bolul transparent, iar cafeaua aburinda ma prinde de barbie pentru a ma apropia si a sorbi usor fiecare-i picatura. Louis sta in coltul lui, ca intotdeauna, si ne arata zambetul larg. Ma uit la partenerul meu si astept sa ma invite la dans, pentru a nu lasa sa se iroseasca sunetele usoare pe care le scoate trompetistul. Louis isi muta privirea dintr-un colt al camerei pana in celalalt si ne invita pe ringul de dans, in timp ce incepe sa intoneze cu vocea lui de neinlocuit "hold me close..."...
Mana lui imi apare in fata, si galant se apleaca putin pentru a-mi accepta mana, pe care la randu-mi o ridic pentru a o pune langa a lui. Incepem sa ne balansam de langa masa si plutim pana la ringul de dans. Locul magic se umple de o ceata misterioasa si luminile isi pierd din intensitate, lasand niste raze difuze sa treaca printre noi, cei care dansam.
Louis nu se opreste din cantat si isi roseste versurile intr-una.... intr-una...
Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet. Din ziua in care am murit nu am foarte multe amintiri. Orele dinaintea accidentului nu au fost cu nimic mai speciale de orele diminetii unei alte zile. Plecasem cu masina spre firma tatei si fredonam fericita o melodie. Ca niciodata, simteam ca este una din zilele mele bune si puteam sa jur ca ceva minunat mi se va intampla. Nu m-am inselat decat la partea cu "minunatul". Ultimele clipe din viata mea sunt si cele mai clare. Culoarea semaforului era verde si am apasat pe acceleratie pentru a fii sigura ca nu mi se va schimba, nu m-am gandit nici macar o secunda ca se va trezi un smecher de capitala sa treaca pe rosu. In mijlocul intersectiei am vazut cu coada ochiului botul jeepului care se apropia mult prea repede din partea stanga. Era ceva in neregula. Deodata am auzit un sunet puternic de metal lovit amestecat cu sunetul unui geam spart si prin fata ochilor mi-au trecut mii de punctulete stralucitoare. Nu am simtit nici macar o durere. Sunetul claxonului m-a trezit din soc si nu intelegeam de ce nu il opreste cineva. Bordul era plin de sange si prin geamul spart puteam sa vad oameni ingroziti care se oprisera in coltul intersectiei. Eram singura. Atat de singura. Imaginea a inceput sa se innegreasca si peisajul a inceput sa se schimbe. Ca intr-un desena animat, spatiul a inceput sa se micsoreze, strada sa se transforme in pereti, chipurile oamenilor sa para familiare... si m-am trezit in clasa a 3-a cand doamna invatatoare m-a pus sa recit o poezie de Mihai Eminescu la cercul de literatura. Eram rosie la fata si nu eram sigura ca stiu poezia, dar cu toate astea am inceput sa zambesc si indreptandu-mi spatele am dat sa deschid gura. Stiam ca o sa spun poezia, dar nu am apucat sa ma aud pentru ca imediat s-a schimbat imaginea. Eram in fata bradului de Craciun si langa mine erau cu totii mama, tata, Moni, Georgi, cantam colinde si puneam globuri in brad. Imi era atat de dor de Craciunul asta. Bradul este inlocuit de un bradut de plastic in miniatura, sunt sigura ca este al Biancai, si sufrageria devine camera de camin in care intra Ana zambitoare cu cele 2 cani de cafea Lavazza. Doamne cat mi-am dorit sa beau cafea din canile alea. Iar apoi totul se transforma intr-un hol si le vad pe fete intinse pe jos asteptandu-ma cu tablele in mana. Filip sta aplecat langa resou si imi spune sa nu imi mai treaca vreodata prin cap sa mai fac cafea. Ultima amintire care mi s-a perindat prin fata a fost cea de la Sambata. Ma uram pentru cum aratam, insa eram atat de fericita. Apoi totul a fost inlocuit de intuneric! To be continued...
Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
Lupta pentru sufletul meu, fiind aproape castigata de Scaraotchi, L-a obligat pe Dumnezeu sa mai faca un comedy show pe seama vietii mele, motiv pentru care si-a strans majoritatea ingerilor, le-a dat fiecaruia cate o vodka cu suc de mere si apoi a tras cortina. Am aparut eu, stand in camera mea (si a soramii) si macinandu-mi toate resursele creierului in decizia daca sa imi fac sau nu tatuaj. Pe vremea aceea nu exista net, motiv pentru care aveam in fata un caiet si in mana un creion, si ma chinuiam de zor sa desenez ceva care sa ma reprezinte. De ce era imperios necesar sa imi fac un tatuaj? Pentru ca voia sa isi faca toata gasca de la bloc! Isi facuse Adi, si Alex, si voia sa isi faca si Bianca.. nu puteam accepta asa ceva.
"Ce faci aici?" intra frate'miu curios nevoie mare in camera.
"Ce te intereseaza pe tine? IESI AFARA!!!" si trantesc rautacios mana pe caiet.
"Am venit sa iti dau o guma" si imi arata toti dintii carora li se alatura o privire plina de bunavointa.
Simtindu-ma penibil pentru iesirea mea, i-am luat guma si apoi l-am strans in brate cat am putut eu de tare. "Acum poti sa iesi din camera" si i-am aratat nevinovat usa!
Intoarsa cu fata spre caietul plin de schite taiate, ma uitam fara chef la ambalajul gumei pe care o mestecam, cand ma loveste revelatia peste ceafa. "Este guma cu tatuaj!!!!" si uitandu-ma pe spatele ambalajului gasesc cel mai frumos desen pe care l-am vazut vreodata! O cruce.
Ingerii, la vederea satisfactiei de pe fata cand am vazut crucea, se cracanau de ras si multi dintre ei deja cazusera de pe scaune. Unii dintre ei sunt sigura ca deja aratau un mare L in dreptul fruntii (deah, ei dadusera de net cu mult inaintea noastra),
Mandra nevoie mare ca am descoperit tatuajul perfect, si anume o cruce tribal, o iau pe Andreea de o aripa si ne indreptam vertiginos spre tipul unde trebuia sa imi fac tatuajul.
Locatia : un apartament insalubru si sumbru.
Tipul : un tip insalubru si cam urat.
Aparatul : handmade, cu un ac bagat intr-un ambalaj de pix din care iesea firul. Acest fir se bifurca si cineva (Andreea) trebuia sa tina cele 2 capete formate la +, respectiv - celor 2 baterii 777 mari tinute una in capatul celeilalte.
Victima : little stupid me!
Ajungem destul de repede la respectiva locatie si Y (nu mai stiu cum il cheama pe tip) ne pofteste serviabil in apartament. Cred ca maica'sa era in bucatarie si pregatea de mancare, insa nu sunt sigura. Ma roaga sa ma asez pe canapea si ma intreaba daca am gasit vreun desen sau imi da el catalogul sa caut. Bucuroasa, incep sa ma caut prin buzunare, si anume 1 buzunar, pentru ca eram in fusta. Si deodata ma inrosesc la fata. Mi se rupsese buzunarul si desenul nu se mai gasea de mult timp in posesia mea. Cu lacrimi in ochi, ii cer tipului catalogul si incep sa caut. Ce cautam? O cruce. De ce? PEntru ca imi doream foarte mult sa am o cruce pe spate. De ce? PEntru ca mi se parea a fi cel mai bun tatuaj pe care si l-ar putea face cineva, o cruce seamana cu un om care are mainile intinse, si in centrul spatelui ar fi locul perfect in care i s-ar valorifica insemnatatea. De ce? Pentru ca aveam 13 ani jumate si probabil cazusem de prea multe ori in cap!
Au incercat Andreea si Y sa imi spuna ca ar fi dragut sa caut altceva, dar eu nu, si nu! O ora mai tarziu, dupa o partida sanatoasa de ras, usurata de 5 lei si imbogatita cu o cruce stramba pe spate ma indreptam toata un zambet spre casa.
Ce faceau ingerii la vederea acestei imagini? Nu stiu, pentru ca multi lesinasera de ras cand m-am hotarat sa fac o cruce simpla pe spate, si cand m-am miscat de la ras motiv pentru care Y a reusit sa "strambe" crucea!
O zi foarte secetoasa cand vine vorba de inspiratie, insa nu o zi irosita din punct de vedere al incantarii auzului cu sunetele scoase de chitara lui Steve Morse. Va las melodia Deep Purple preferata si ma duc spre a cauta niste inspiratie pentru postari viitoare...
Nu ne-am mai intalnit de ceva timp cu Luv Story si v-am cam lasat in aer cu Pact cu diavolul, motiv pentru care o sa ma inarmez cu o limonada si mult timp liber :))))
Sa aveti o zi insorita! :D
Astazi, dupa ce am postat mirificul inceput al Reuniunii de clasa, am aflat ca am fost catalogata de ceilalti colegi. Sa mai zic de lipsa de perspicacitate din partea mea si alta nu! Se pare ca am fost tocilara clasei. Desi in clasele 5-8, din cauza problemelor de acomodare cu diriginta, au fost singurele "dati" in care nu mi-am putut insusi titlul de cel mai bun din clasa (Ma rog, daca nu cea mai buna, cel putin a 3-a), pot spune ca existenta unei numiri oficiale "social-studioase" de TOCILARA vine ca un fel de mangaiere de orgoliu! Bine, acum urmeaza intrebarea, a fost un intreg grup de tocilari in care sa ma pot regasi sau chiar si cu acesta denumire sunt tot solitara clasei, sau cum imi place sa ma complac : cea mai de treaba din clasa (helloo, chiar vorbeam cu toata lumea!!)?Sa va spun un secret, niciodata nu mi-am dat prea mult silinta la invatat, deoarece reuseam sa prind din clasa tot ce se spunea, si cum aveam o putere de asimilare a informatiei peste medie, timpul acordat studiilor se limita la jumatate de ora pe zi. Mda, lasand modestia la o parte, sa raman la subiectul initial al acestei postari.
Alaltaieri, in timp ce stateam linistita ... ba nu, surprinzator, chiar eram prinsa in discutii speciale telefonice si "flancata" pe mess de oameni cu care nu mai vorbisem, mi s-a deschis o fereastra de mess, al carei nume nu il mai vazusem de ceva timp. Sorina ma intreba ce mai fac. Placut surprinsa de aceasta aparitie, am incercat sa opresc fluxul de oameni care ma aborda si sa ma axez pe o discutie cu fosta mea colega de scoala generala/liceu. Motivul pentru care am inceput sa vorbim? Reuniunea de clasa!! Uimitor, intr-o secunda au inceput sa curga prin fata ochilor mintii franturi de chipuri si jumatati amintiri ale unei etape la care nu ma mai intorsesem de ceva timp!
Aceste poze sunt de la concertul de "oameni mici" la care am participat saptamana trecuta. Totul a avut loc in cadrul Muzeului de Arte Targoviste si spectacolul oferit de micii cantareti m-a lasat fara cuvinte. Din pacate nu am gasit nici o metoda prin care sa va redau sunetele melodiilor cantate de micutii talentati, insa sper ca pozele sa spuna mai multe.
P.S : Domnisoara ale carei poze predomina este Alessa, unul din copii cei mai speciali de pe lumea asta! Bravo Alessa!! :*
Fiecare dintre noi are perioade in viata lui care il transforma si il aduc la forma finita. Incepand cu copilaria in care intra scoala generala, liceul si apoi facultatea, fiecare persoana in parte trece prin anumite stari si situatii, in care se maturizeaza sau prin care isi schimba mentalitatea. Eu o sa fiu mai speciala si o sa va narez etapele in ordine "descrescatoare"...
La facultate am fost rebela. Si cand zic asta, nu ma refer la faptul ca am facut cine stie ce fapte mari , demne de amintit, ci doar ca am incercat sa nu ma iau dupa nimeni. M-am lepadat de instinctul de turma si mi-am finisat modul de a gandi. Pentru ca acest fapt sa aiba loc, a fost nevoie de oameni si gandiri speciale.
La liceu, am fost baietoasa. A fost perioada mea de glorie cand a venit vorba de baieti, deoarece a fost si perioada in care am fost inconjurata de baieti. Fie ca ma intelegeam cu ei, fie ca nu, m-au ajutat foarte mult sa inteleg cum gandeste sexul opus si cum sa imi fac buddys (mda.. la buddys nu ma intrece nimeni! cand vine vorba de relatii in schimb...)
Ei bine, ultima, dar nu cea din urma, este etapa scoala generala. Gandindu-ma la acei ani, realizez ca a fost perioada cea mai vulnerabila a existentei mele si totul pentru ca nu ma incadram in nici o categorie sociala. Nu am fost nici populara, nici tocilara, nimic. Incepand cu mesele rotunde ale clasei de biologie si terminand cu randurile pe care le formam la inceperea orelor, amintirile mele din scoala generala sunt destul de incetosate. Imi aduc aminte de Georgescu si vorbele lui "Tine spatele drept!", imi aduc aminte de "Coana Chirita" cartea pe care am primit-o in clasa a V-a, si apoi in clasa a VI-a cu acelasi mesaj din partea dirigintei "nu ai lucrat la capacitatea maxima", drumul de 5 minute pe care il faceam in juma' de ora, Proful de sport care ma ducea sa alerg in fata atelierului tatei pentru a ma ambitiona si imi aduc aminte foarte clar de kilogramele in plus. Altfel, ultima amintire, si singura care ii include si pe colegii mei este banchetul de sfarsit de clasa a 8-a. Desi atunci speram ca o sa am prieteni pe viata, anii mi-au demonstrat contrariul. Bianca este singura colega cu care ma intalnesc constant. In rest, sunt multe persoane pe care nu mi le mai aduc aminte si care pareau a fi sterse din memorie. Totul pana ieri. Cand am aflat ca am Reuniune de clasa...
