Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
[...] Apare Z... langa banca mea.
"Buna! Ce faci?"
Ma intorc la el si fac ochii mari, de parca as fi vazut un monstru si nu baiatul de care imi place.
"Cata?"
Realizand ca as putea cadea intr-un penibil mai mare de atat incerc sa ii spun pe un ton cat mai nonsalant "AAaa... M-ai speriat"
"Scuze... Uite.. am auzit ca ai facut tema pe care ne-a dat-o profa. Stii, avem si noi ore cu ea... Se poate sa imi imprumuti si mie caietul pana maine? Ca nu am inteles bine derivatele astea.. Derivate! Auzi! Ce nume mai e si asta! Si ma gandesc ca tu te pricepi mai bine.. "
"Doamne ce frumusel e... Cum de nu l-am vazut pana acum asa?" ma gandesc in timp ce vorbeste el.
"Adica mi-au spus baietii ca te descurci.. Intelegi? Si cum avem aceeasi tema ma inspir de la tine... Sau poate doar o copiez... Ha Ha Ha" si incepe sa rada stanjenit intrebandu-se probabil de ce nu zic nimic.
"Poftim?" ii spun scuturand din cap si imbujorandu-ma la gandul ca nu am auzit nimic din tot ce a spus.
"Poti sa imi imprumuti si mie caietul de mate?"
"Desigur" ii spun fara sa stau pe ganduri. Umblu in ghiozdan si ii scot rapid caietul cu pricina. "Poftim! Sper sa te ajute la ceva" si ii zambesc cat pot de dragut.
Din momentul in care a iesit din clasa, am inceput sa plutesc. Ma simteam ca o salvatoare. Imi imaginam cum ma va cere in casatorie pentru ca sunt asa de desteapta si pentru ca inteleg matematica. Am plutit pana acasa. Am plutit cand am iesit in fata scarii. Am plutit cand m-am plimbat prin oras. Am plutit cand am facut temele. Am plutit si cand am ajuns a doua zi la scoala. Am plutit... Am plutit pana cand mi-a dat caietul. Am plutit si cand a iesit din clasa. Am plutit pana am deschis caietul pentru a vedea daca nu cumva a scris ceva pe acolo, vreun mesaj secret, vreo poezie, vreo fraza dintr-o carte. Am rasfoit tot caietul si am ajuns la sfarsitul lui. "Nuu...." Deodata chipul mi s-a intunecat si am inceput sa tremur. Lacrimi mi s-au format in coltul ochilor si gura mi s-a intredeschis usor. Inima a inceput sa imi bata cu putere si singurul lucru pe care mi-l mai doream era sa se formeze un crater in dreptul meu si sa ma inghita pamantul. De la sfarsitul caietului, pe coperta mai exact, imi zambeau nepasatoare toate literele pe care le scrisesem cu o zi in urma.... Nu imi zambeau, ba chiar radeau malefic si ma aratau cu degetul, zicandu-si una alteia ca nu exista o mai mare idioata ca mine. Mi-am simtit capul greu, si fara a ma mai impotrivi creierului, am inceput sa il izbesc de caiet, implicit de banca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu