Mai devreme decat mai tarziu...

James Morrison & Nelly Furtado- Broken strings

Am iesit sa iau o gura de aer proaspat. Parcul este pustiu in aceasta perioada a anului, dar asta nu inseamna ca nu este atat de frumos. Chiar daca stropi mici de ploaie imi mai ating pielea, nu strica peisajul de vis. Copacii maronii cu pete verzui pe ici pe colo, cate o raza de lumina ce scoate in evidenta o bancuta, un petec de iarba, totul ajuta la incarcarea bateriilor atat de epuizate. Ma indrept spre locul meu din parc. O banca la marginea lacului, asezata chiar sub un copac stufos, astfel incat, chiar si in zilele ploioase, pot sta linistita sa meditez. Cotesc pe ultima alee si observ ca locul meu este ocupat. O fata imbracata in negru, sta cu privirea fixata spre crengile copacului. Pare lipsita de vlaga. Ma apropii de ea si o intreb usor "Pot sta langa tine?". De obicei nu fac asa ceva, iar acum pare mai dubios ca niciodata avand in vedere ca probabil este singura persoana care se mai afla in parc, si banci sunt zeci! Desi nu isi misca privirea, imi raspunde afirmativ. Ma asez pe banca si ma abtin din rasputeri sa ma holbez la ea. Acum, cand ma aflu langa ea, realizez ca habar n-am ce a fost in capul meu. Puteam foarte bine sa dau o tura de lac si sa ma intorc acasa. Acum stau pe partea asta a bancii unde ma mai ploua si ma simt si stingherita de prezenta gagicii de langa mine. Oare ce o fi patit? 

"Ce s-a intamplat?" o intreb, desi realizez ca este cea mai stupida intrebare pe care ar putea-o pune un strain.

Fara un cuvant, intoarce fata catre mine si observ ca plange. Ciudat, are niste trasaturi atat de frumoase. Si cum poate sa planga in pozitia asta a capului? Eu nici in pat nu pot sa plang daca nu ma intorc intr-o parte.

"Chiar te intereseaza?" imi raspunde printr-o intrebare. Are o voce calda.

"Da!"

Intoarce iar privirea spre crengi. Si nu spune nimic. Imi scapa un oftat. Nu stiu de ce, dar simt ca ar trebui sa fac ceva. 

"Astazi se face un an de cand a murit. Il iubeam asa de mult. Aici ne-am cunoscut, aici ne-am iubit... aici a murit."

"Imi pare rau sa aud asta" si ii ating mana. Mai mult de atat nu stiu ce sa ii spun. Niciodata nu m-am priceput sa spun ceva frumos cand mi s-a vorbit de moarte. Am stat sa ascult, dar am fost incapabila sa spun ceva. 

"Dintr-o prostie... Stii ce repede se duce tot?" si ma fixeaza cu ochii ei albastri. "Pretuiesti niste lucruri cand traieste si apoi realizezi ca l-ai iubit cu toate, bune, rele! Obisnuia sa ma ia in brate si sa ma duca pe malul lacului. Spunea ca ma va arunca in lac daca nu strig in fata tuturor ca il iubesc." Se opreste din vorbit. Imi indrept privirea spre lac, si imi imaginez ca pe petecul de iarba din fata noastra sta un el si o ea, razand si bucurandu-se de vara. "Mergeam intotdeauna de mana, iar uneori se oprea sa imi culeaga flori. Nu le rupea pe cele mari. Doar pe cele micute. Imi zicea ca nu voia ca florile mari sa fie geloase pe mine." Iar se opreste. Ciudat, eu ma intreb daca rupea flori din parc. Imi alung gandurile proaste si ma uit iar la ea. "Ne iubeam. Eu il iubeam cu siguranta. Si el. Cred. Daca ma iubea, nu ma lasa singura.". 

Realizez ca mana mea este inca pe mana ei si singura reactie pe care o pot avea este aceea de a-i strange tare mana. "Nu cred ca a vrut sa te lase singura, sunt sigura ca vegheaza asupra ta". Nu stiu de ce am spus asa ceva. Nu stiu cum a murit, nu stiu cine este. Dar imi pare asa de rau ca este trista.

"Asa spuneti toti" isi retrage mana si se uita iar la crengile copacului. 

"As vrea sa iti pot spune mai multe. As vrea sa iti pot fi de folos cu ceva, dar nu stiu prin ce treci. Nu mi-a murit nimeni drag, sper sa nu imi moara. Chiar si asa, imi place sa cred ca nu se termina aici. Ne vom intalni cu totii apoi, mai devreme sau mai tarziu."

"Mda, mai devreme decat mai tarziu" si simt in tonul ei o umbra de speranta. Iarasi ma lovesc de ochii ei si observ ca parca nu ma sunt atat de inlacrimati. Parca zambeste cand imi ia mana intr-a ei."Vreau sa raman singura... Scuza-ma. Iti multumesc pentru cuvintele frumoase... dar vreau sa mai stau cu el." 

Simtind ca parca am facut ceva, ii zambesc la randul meu, ii strang mana si ma ridic. Drumul spre casa a fost foarte frumos si in jurul meu plutea un optimism pe care nu il mai simtisem de mult. 

E dimineata si simt nevoia sa deschid televizorul. Nu stiu de ce. Apas pe buton in timp ce ma ridic molcom din pat. Aud vocea prezentatoarei, in timp ce ma indrept spre baie. Cand ma intorc, ma intind cu foc si  ma opresc cand realizez ca la televizor vad parcul, iar apoi o imagine cu fata de ieri. Aud ca prin vis vocea de la televizor "....s-a sinucis in cursul noptii ce a trecut. Tanara suferea de o depresie in urma pierderii iubitului intr-un accident de masina..."

Nu am mai auzit altceva. M-am prelins pe covor si am simtit cum in ochi mi se aduna lacrimi. Am inceput sa plang cu sughituri. De ce nu am fost in stare sa fac mai mult?