sâmbătă, 7 august 2010

Jogging!



Luand in considerare formele rotunjite ce ma caracterizeaza si avand in vedere ca dimineata aerul este mult mai placut, am luat decizia sa imi fac IAR un program de jogging (momentan mai mult de 45 de minute nu ma descurc, dar e un inceput!). Intotdeauna plec din fata blocului pe jos, trec de strada si ma indrept spre zona linistita pe care o parcurg pentru a ajunge la parc. In primele zile, am fost extrem de fericita ca nu sunt singura care face ture in jurul lacului sau care transpira ca un porc. Dar acum, dupa 3 saptamani, incep sa ma deprim. Asta e momentul in care voi ma intrebati : De ce, mai Catalina? Ei bine, voi cum v-ati simti daca asudati ca un animal, si va chinuiti sa faceti o amarata tura de lac (e mai rau ca la fotbal, macar acolo alergi dupa o minge, nu dupa  aer), doar pentru ca toata lumea sa treaca pe langa voi. Va spun eu, ca si cum pamantul s-ar misca in sens invers cand alergati voi! 
Ma uit cum trec "jogg-erii" pe langa mine, cum ma depasesc, cum ajung pe partea cealalta a lacului, si cum trec iar pe langa mine. De parca ar avea motoare la picioare si nu ar respira aer. Eu simt ca imi dau duhul dupa juma de tura de lac, si ceilalti incep a doua tura cu o lejeritate nemaivazuta. Mai incearca lumea sa imi ridice moralul "Oamenii aia alearga de mult timp acolo" "Sunt sportivi" "Sunt copii care fac karate" (mda.. am patit-o si cu copii!), dar eu dupa 3 saptamani, tot nu sunt in stare sa alerg constant o tura intreaga!!!  Cand simt ca nu mai pot, dupa nici juma de tura, NU MA OPRESC, ci incep sa merg usor si sa dau din maini. Sa par ca nu sunt atat de obosita si lipsita de vlaga, ci doar ca vreau sa imi intind muschii. Cel mai fericita sunt cand e schimb de oameni, unii pleaca cand ajung eu si altii vin cand sunt eu la jumate. Asta pentru ca pana ma ajung ei din urma, eu termin tura mea, si o iau incetisor spre casa. Ma gandesc ca isi imagineaza, cand ma vad asa transpirata, "Ooo, cred ca alearga de ceva timp fata asta" si rad in sinea mea. Si uneori si tare, dar numai cand nu mai e nimeni in jurul meu. 
Sfatul meu : ramaneti sanatosi. Eu sunt optimista ca, cu putina practica, o sa trec si eu pe langa altii!!! MUHAHAHA!!!

3 comentarii:

  1. mda..asta e primul pas honey, iti doresti sa ii depasesti pe altii..e clar!! renunti la inginerie si te apuci de atletism ..... :))

    RăspundețiȘtergere
  2. Vezi mai hon ca nu ma intelegi :))), primul pas spre un corp de invidiat :P, ca de inginerie nu ma las nicicum ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. La mine la rezistenta era criminala senzatia.In capul meu pe ultima tura era numai "hai ca poti,hai ca poti...2:20 pe prima tura...aia a fost mare...stiu ca poti!!".Pentru mine mandria suprema era sa alerg in capul cortegiului pentru vreo 30 de secunde dupa care sa ma depaseasca ceilalti...era ca un moment de glorie.Uneori ca sa-ti depasesti limitele trebuie sa incerci sa te izolezi de ceilalti.De aceea eu as adora sa pot alerga,dar numai eu in natura,fara altii care sa mearga mai repede si dupa care sa fug,desi e bine si asa,ca te impulsioneaza.E greu joggingul,dar si senzatia aia de energie pe care o ai toata ziua e nepretuita:X

    RăspundețiȘtergere