Cand am deschis ochii de dimineata ceva era in neregula. Exceptand faptul ca era 6am si Pogo deja imi plangea la usa, imi era frig. Doamne dar ce frig! Dupa ce i-am deschis usa cainelui meu sacaitor, m-am uitat spre balcon si am observat ca lipseste lumina soarelui, care de obicei isi face loc printre jaluzele. Dupa ce s-a tolanit si Pogo langa mine, cel mai deranjant cred ca era sentimentul de a nu vrea sa ma dau jos din pat. Oricum nu cred ca m-as fi caznit sa imi misc posteriorul la aceasta ora matinala, dar daca ar fi fost soare macar as fi fost multumita ca ma pun iar sa dorm.
Pe la 8 juma' mi-a sunat ceasul "biologic" si mi-am tarat picioarele la baie pentru a ma "improspata". Abia dupa aceea am indraznit sa imi pun caricatura de ochelari si sa imi arunc privirea spre privelistea ce mi se arata la balcon. Rau am facut. Trebuia sa astept pana maine. Puzderia de nori se beateau pe cerul meu albastru (intelegeti ca acum cerul albastru nu era de gasit!) si dupa umiditatea asfaltului m-am prins ca a si plouat. Si probabil nu se va termina aici cu ploaia.
Ce ma intristeaza mai tare decat vremea? Faptul ca singura mea pereche de tenesi se afla in Ploiesti, intr-o punga amarata, alaturi de sandale si de papuci, i-am uitat acolo cand m-am intors de la Tg Jiu (Silvie, nu te mai gandi atat la ei!!!). Ma bucur atat de mult ca am acasa doar papucii pe care i-am cumparat marti. ATAT DE MULT!! Cu ei pot sa ies oricand. Oricand e SOARE! Sa imi fie invatatura de minte : papucii se cumpara la inceputul verii nu la sfarsitul ei.
Si totusi, soare, ploaie, papuci sau nu, trebuie sa scot cainele afara (DEEE CEEEEEEE?????). Imi iau balerinii, tociti de la atata mers, jeansii largi, tociti si ei de la atata purtat, si palaria lui tata de peste (uimitor imi sta genial cu ea!!!) pentru a nu ma lasa udata de ploaie, ii pun lesa lui Pogo, si asta ne e drumul. Afara, surprinzator, nu picura decat foarte usor, indeajuns de tare pentru a-mi uda hainele, dar nu indeajuns de tare pentru a mi le lipi de corp. Pogo e fericita ca este plimbata, NENOROCITA!! Eu ma simt ca Alice in Tara Minunilor, nu este nimeni pe drum si este o liniste monumentala. Wow!
Nu cred ca am mai avut parte de o plimbare atat de linistita, de cand eram copil si cutreieram campurile cu prietenii mei. Campurile erau de fapt un camp de langa blocurile noastre, iar ziua linistita cuprindea urlete de copii isterici, dar chiar si asa, imi aduc aminte ca ma simteam foarte bine. Exceptand picioarele pe care nu le mai simteam, de la apa care imi intrase in balerini, si blugii care mi se udasera pana la genunchi, pot spune ca am avut parte de o plimbare foarte placuta. E chiar placut sa nu mai treaca nimeni pe langa tine, sa fii tu cu gandurile tale, sa fredonezi o melodie daca ai chef. Si uite asa, eu cu palaria mea (tata inca nu stie ca palaria este a mea) si cu cainele, ne-am relaxat in ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu