A venit toamna...

Cred ca ar iesi o poza minunata. Daca ar avea cine sa o faca. Daca ar mai vedea cineva ce frumoasa este imaginea aceasta. Sunt 4 bancute asezate in patrat, inconjurate de iarba, iar intr-un colt al acestui patrat se afla un copac cu radacina groasa. Eu stau pe bancuta, chiar langa copac, iar Pogo imi da tarcoale. Stau cu o carte in mana si ma uit la Pogo. Cu atata verdeata in jur, nu ar avea cum sa nu iasa o poza reusita. Ma intorc iar la carte si observ ca o picatura se prelinge pe pagina. O inchid si o bag rapid in ghiozdan. Bine ca mi-am luat palaria iar, astfel sunt ferita de picaturile care au inceput sa isi faca de cap in jurul meu. Pogo este foarte fericita ca nu mai este tinuta in lesa si alearga de parca tocmai ar fi descoperit cum se face acest lucru. Incepe sa dea din cap, realizand ca ceva o uda, dar asta nu ii fura din entuziasm, ba mai mult, parca alearga cu mai multa energie. Este un locsor foarte ingrijit. Daca ar fi mai multe in genul astuia, cred ca ar fi mai multi oameni la plimbare. Si atunci poate m-ar ajuta Pogo sa imi gasesc jumatatea. Stiti, 101 dalmatieni? Am tot plimbat-o pe langa lac, am tot plimbat-o prin parcul principal, dar nici o sansa sa ma loveasca de vreun trecator. Macar sa se opreasca la vreun trecator. Cand era mai mica, sarea pe ei sa ii linga, de parca toti ar fi fost stapanii ei. Acum se opreste foarte putin in dreptul celor care se feresc de ea. Uneori e amuzant, alteori nu! 

Ma ridic si incep sa ma plimb si eu pe aleile gradinitei. Ma uit la iarba care se misca usor din cauza picaturilor. Nu mi-ar placea sa fiu obligata sa stau intr-un loc. Toata viata in acelasi loc. Sa faci acelasi lucru. Toata viata, acelasi lucru. Iarba sta in acelasi loc, o adie vantul, o indoaie apa, si ea trebuie sa stea in acelasi loc. Ma uit iar la Pogo. Cum ar fi sa depinzi intotdeauna de cineva? "Vezi? Din cauza asta urasc ploaia!" ii spun lui Pogo si ma intorc la bancuta mea. Rasuflu greu si imi caut iar gandurile pozitive. Erau pe undeva pe aici. Pogo se apropie de mine si imi linge palma. Ma face sa zambesc. "Uite unde erau gandurile mele pozitive", rad si incep sa o mangai pe la urechi. "Hai sa alergam.. hai!" si incep sa alerg prin ploaie, alaturi de catelusa mea draguta.

Chiar daca ploua...

Cand am deschis ochii de dimineata ceva era in neregula. Exceptand faptul ca era 6am si Pogo deja imi plangea la usa, imi era frig. Doamne dar ce frig! Dupa ce i-am deschis usa cainelui meu sacaitor, m-am uitat spre balcon si am observat ca lipseste lumina soarelui, care de obicei isi face loc printre jaluzele. Dupa ce s-a tolanit si Pogo langa mine, cel mai deranjant cred ca era sentimentul de a nu vrea sa ma dau jos din pat. Oricum nu cred ca m-as fi caznit sa imi misc posteriorul la aceasta ora matinala, dar daca ar fi fost soare macar as fi fost multumita ca ma pun iar sa dorm. 

Pe la 8 juma' mi-a sunat ceasul "biologic" si mi-am tarat picioarele la baie pentru a ma "improspata". Abia dupa aceea am indraznit sa imi pun caricatura de ochelari si sa imi arunc privirea spre privelistea ce mi se arata la balcon. Rau am facut. Trebuia sa astept pana maine. Puzderia de nori se beateau pe cerul meu albastru (intelegeti ca acum cerul albastru nu era de gasit!) si dupa umiditatea asfaltului m-am prins ca a si plouat. Si probabil nu se va termina aici cu ploaia. 

Ce ma intristeaza mai tare decat vremea? Faptul ca singura mea pereche de tenesi se afla in Ploiesti, intr-o punga amarata, alaturi de sandale si de papuci, i-am uitat acolo cand m-am intors de la Tg Jiu (Silvie, nu te mai gandi atat la ei!!!). Ma bucur atat de mult ca am acasa doar papucii pe care i-am cumparat marti. ATAT DE MULT!! Cu ei pot sa ies oricand. Oricand e SOARE! Sa imi fie invatatura de minte : papucii se cumpara la inceputul verii nu la sfarsitul ei.

Si totusi, soare, ploaie, papuci sau nu, trebuie sa scot cainele afara (DEEE CEEEEEEE?????). Imi iau balerinii, tociti de la atata mers, jeansii largi, tociti si ei de la atata purtat, si palaria lui tata de peste (uimitor imi sta genial cu ea!!!) pentru a nu ma lasa udata de ploaie, ii pun lesa lui Pogo, si asta ne e drumul. Afara, surprinzator, nu picura decat foarte usor, indeajuns de tare pentru a-mi uda hainele, dar nu indeajuns de tare pentru a mi le lipi de corp. Pogo e fericita ca este plimbata, NENOROCITA!! Eu ma simt ca Alice in Tara Minunilor, nu este nimeni pe drum si este o liniste monumentala. Wow! 

Nu cred ca am mai avut parte de o plimbare atat de linistita, de cand eram copil si cutreieram campurile cu prietenii mei. Campurile erau de fapt un camp de langa blocurile noastre, iar ziua linistita cuprindea urlete de copii isterici, dar chiar si asa, imi aduc aminte ca ma simteam foarte bine. Exceptand picioarele pe care nu le mai simteam, de la apa care imi intrase in balerini, si blugii care mi se udasera pana la genunchi, pot spune ca am avut parte de o plimbare foarte placuta. E chiar placut sa nu mai treaca nimeni pe langa tine, sa fii tu cu gandurile tale, sa fredonezi o melodie daca ai chef. Si uite asa, eu cu palaria mea (tata inca nu stie ca palaria este a mea) si cu cainele, ne-am relaxat in ploaie. 

Story...

Fiecare melodie este randul unei povesti... Povestea pe care o vad eu la aceasta melodie este urmatoarea :

Ma misc molcom in pat. Ma asez intr-un umar si privesc spre usa de la balcon. Ma asteptam sa vad cum raze de soare isi fac loc printre jaluzele, insa ma intampina un mare intuneric. Iar nu am reusit sa dorm, iar caldura asta imi joaca feste. Imi trantesc capul pe perna si incerc sa gasesc forme in tavan. In colt o sirena plictisita se uita spre barca ce vasleste catre lustra mica din centrul camerei. Simt miscare langa mine si ma intreb daca si el s-a trezit. Nu, are somnul mult mai greu. Si eu il aveam pana sa dormim impreuna. Ma puneam la somn si pana a doua zi nu ma mai miscam. Acum... Acum nu mai e cazul. Pana si cand isi schimba partea ma trezesc pentru a ma mula dupa forma corpului lui. Ca o papusica imi indoi genunchii dupa cum ii are el si imi strang umerii pentru a incapea in bratele lui. Dar nu in noaptea asta. E prea cald si parca as vrea sa fie in alta parte. Incepe sa bazaie o musca pe langa biblioteca si incerc o urma de zambet imaginandu-mi cum musca are ochelari. "Incearca Eugene Sue, face bine noaptea" soptesc fara sa imi dau seama, motiv pentru care imi scapa un inceput de ras. "S-a intamplat ceva?" mormaie ca un urs care s-a trezit din hibernare si isi pune mana mare pe burta mea. Stiind ca s-a trezit incep sa rad de'a binelea "Nimic draga, dau sfaturi literare unei muste". Ma intorc cu fata spre el si il privesc cu caldura. Incepe sa ma mangaie usor si datorita luminii difuze imprastiata prin camera observ ca a inceput sa zambeasca. "Ce-ai zice ca inainte de toate sa mergem sa luam o inghetata?" si incep sa il mangai pe langa tampla. Stiu ca ii place  si atunci cand e multumit, vrea sa ma vada si pe mine multumita "Imi este foarte cald.. si vreau sa ma racoresc". "La ora asta?" Nu deschide ochii, dar dupa tonul lui imi dau seama ca am castigat batalia asta. Stiu ca daca as vrea, s-ar duce singur la magazin. Nu, vreau sa mergem impreuna. Ma asez pe el si incep sa il pup si sa ma matai "Hai teee rooog". Nu imi place sa ma matai, dar stiu ca el adora cand scot buzita la inaintare si cand imi subtiez glasul. Cred ca ii da impresia ca este stapanul unei pisicute. Ma cuprinde cu ambele brate si incepe sa ma muste de ureche, de nas, de obraz. "Nu mai mergem nicaieri, nu iti mai dau drumul!". Razand, ma feresc si incep sa ma zbat. "Rautaciosule! Da-mi drumul". Imi gaseste buzele si sarutul ne opreste pe amandoi. Nu mai vreau inghetata. 

Suna, te rog...

Imi fixez dusmanul si incrunt sprancenele pentru a-i da de inteles ca nu glumesc. Nu imi clintesc nici macar un muschi, chiar daca stomacul imi face feste, ca de fiecare data cand am emotii sau incerc vreun sentiment mai "profund". 

"Te roog, te roog ... ajuta-ma! Se presupune ca imi esti prieten!! Suna!! Vibreaza! Fa ceva!! Arata-mi ca traiesti!" imi spun usor si inchid ochii, rasufland greu. "Nu ar fi fost mai usor sa nu ma bag? Nu ar fi fost mai usor sa imi vad de treaba mea? Dar nuuuu.. ".

Deodata, dusmanul, telefonul care ma uraste, incepe sa vibreze. Ca o apucata il iau rapid si fara a ma uita cine apeleaza raspund plina de speranta "Alo!". Imi indrept capul spre masa de langa mine si il lovesc usor de ea. 

"Ce faci fata? Ia zi, ne mai vedem diseara? Abia astept sa mergem ..." Bianca incepe sa imi povesteasca ce a mai facut, iar eu ma uit deznadajduita la nimic. O ascult, pentru ca imi face bine sa mai aud un glas de om, chiar de este prin telefon. Imi pare rau ca nu pot sa ma conversez, dar ma bucura ca ea nu se da batuta. "Ia zi... Te-a sunat?" Intrebarea parca ma trezeste din visare si ma aduce cu picioarele pe pamant. 

Un abia auzit "Nu" isi face loc printre buze si Bianca se prinde ca imi pusesem toate sperantele in acest telefon, in acest necunoscut. Chiar daca ar fi insemnat poate sa ma indepartez de ea, simt ca si pe ea o doare ca nu primesc mult-asteptatul semn.

"Lasa ca o sa sune... Sunt sigura! Si daca nu suna, diseara mergem si te inveselesc eu." 

Zambesc. Chiar daca nu ma vede, zambesc. Asa face si Ruxi cand nu stie ce sa spuna. Ma lasa in lumea mea si cauta sa ma inveseleasca cu ceva din lumea ei. PRobabil o sa reuseasca si Bianca.

"Hai ca... mai vorbim. Cred ca ma bag la somn, pentru ca ... imi este somn."

Desi stie ca este o minciuna, Bianca imi inchide telefonul dupa ce se asigura ca intalnirea noastra de seara ramane valabila.

"Am ramas iar noi doi" si fixez inca o data telefonul. Cred ca ce ma enerveaza cel mai mult este aceasta stare in care nu stii ce sa faci. Sa suni tu? Dar nu poti face asta, este inadmisibil. Tu ai sunat prima, acum trebuie sa astepti! Asa se face in lumea noastra. Nu te bagi ca un supozitor. Dar vai, cat m-ar doare pe mine fix in dos. "Si ce daca sun eu? Asa sunt eu! Daca vreau sa stiu ce mai face cineva, sun sa aflu.. Nu? De ce nu as proceda asa si in situatia asta? Ce conteaza ca nu este prietenul meu cel mai bun?". Pun mana pe telefon si parca vad in el reflexia lui Honey care se uita cu repros la mine. Imi retrag mana si imi lipesc obrazul de masa, pastrandu-mi privirea asupra telefonului. Nu stiu cat stau asa, dar la radio incepe sa sune melodia de la telefonul meu. Si parca e un cutremur. Ma ridic sa dansez pe melodie si sa imi pastrez echilibrul. Si ma opresc. "Eu nu am radio!". Ma trezesc speriata si realizez ca telefonul suna. Ma uit la apelant si stomacul mi se incodreaza mai rau ca la abdomene. 

"Alo?" 

"Buna ziua! D-soara Vasile? Ne pare rau sa va anuntam, nu corespundeti cerintelor noastre..."

Cu zambetul pe buze si cu ochii inlacrimati astept ca secretara sa isi termine discursul. "Va multumesc pentru telefon! Poate o sa reusesc data viitoare...". 

Mda... nici de data asta nu voi fi inginer...

Altceva...

Tot incerc de ceva minute sa gasesc introducerea perfecta pentru pozele pe care vreau sa le postez, insa nu gasesc nimic potrivit. Poate acest lucru se datoreaza datorita faptului ca ma asteptam la mai mult de la autorul operelor din poze sau poate pentru ca ma asteptam la lucruri mai grandioase. Sunt sigura ca o sa recunoasteti si singuri despre ce este vorba, tocmai de aceea o sa ma feresc sa numesc orasul in care se gasesc lucrarile. Trebuie totusi sa mentionez ca acest oras are unii din cei mai linistiti locuitori. Incepand cu oamenii de pe strada, care merg molcom, si terminand cu cadrele medicale. De ce spun cadrele medicale? Pentru ca am ajuns la boli infectioase, din cauza unui caine beat (asta e singura explicatie, pentru ca este singurul caine care m-a latrat si care m-a capsat din toata viata mea... si din cauza lui am inceput sa am o mica rezerva cand vine vb de cainii vagabonzi), si acolo am dat de o doamna mai dulce ca mierea, care m-a tratat de parca i-as fi fost fiica, nu pacienta. Ce sa mai, jos palaria pentru acesti oameni!

Momentan va pun pozele care cred eu ca au iesit mai ok ,si sa speram ca timpul imi va permite sa mai adaug alte poze, cu alte lucrari, case, parcuri, din acest minunat orasel.

Hai sa visam...

Cand luna se arata in toata splendoarea pe cer si linistea noptii ne-nvaluie strazile, priponita ca o statuie in soclul ei, cu mainile pe pervaz si privirea departe, astept... 

Doi oameni merg unul langa altul, doua umbre nepasatoare al caror ras animat ma trezeste din visare. Of, voi, far' de griji cu ale voastre ganduri frumoase, incercati sa ma atrageti in clubul vostru anonim. Nu vreau sa am de-a face cu voi, mi-e bine asa. Pierdute-mi sunt sperantele in marea de gri ce ne-nconjoara si nu am nici un chef sa le caut ca un cersetor trist. Sunetele indepartate ale noptii ma'mbie catre starea de visare si mintea incearca sa ma transpuna in lumea pe care am parasit-o atat de brusc. Ochii isi pierd verdele marii si sunt inlocuiti de negrul unui nou inceput. Ma trezesc in lumea mea. E a mea, voi cei care sperati mai mult! 

Copacii sunt verzi si banca din fata casei este ca in povesti. Cartea, cu paginile-i ingalbenite de timp, ma asteapta pe masuta micuta si florile din gradina sunt atat de colorate. Of, atat de colorate. Un mar isi coboara crengile pentru a-mi putea lua marul verde la care atat de mult poftesc, iar raul de langa casa isi intinde bratul pentru a-mi sopti in pahar un susur racoros. Peretii ca de vanilie ai casei imi zambesc si usa se deschide, fericita sa-mi arate dorintele indeplinite. Inauntrul ei ma asteapta o lumina calda. Mobila este toata de culoarea nucului batran. Rafturile bibliotecii sunt pline de ei. Ei cei care scriu pentru a ma face fericita sau trista. Ei cei care au puterea asupra sentimentelor mele, ma fac sa urasc si sa iubesc deopotriva. Urc incet scarile si holul cu scaunul luminat de veioza inalta ma duce cu gandul la singuratate. De ce e singur? Trec totusi pe langa el si imi continui incursiunea in visul cel mai vis. Camera de noapte este atat de frumoasa. Un pat mare imi acapareaza privirile si pe biroul din stanga este un stilou foarte frumos ce sta linistit pe un maldar de pergamente. O casca de inginer pluteste intr-un colt, de parca acolo gravitatia s-ar fi oprit. Ba nu. Parca ar fi o imagine care incearca sa se clarifice, dar are nevoie de mine pentru asta. Ma uit la ea si nu stiu daca o vreau acolo. Ma asez pe pat si rasuflu usurata. Ma uit spre intrarea incaperii si realizez ca mai vreau ceva. Ferestrele isi deschid geamurile si randunelele imi canta triluri, nepasatoare. De ce nepasatoare? Nu vreau sa mai stau aici, cobor scarile in graba si ies in gradina. Macar la aer curat pot sa gandesc. Ma asez pe bancuta si mangai usor cartea. Si totusi, de ce nu imi este indeajuns? 

Revin la peisajul lugubru al noptii pe care am parasit-o pentru cateva minute, ore... Of, voi, far' de griji cu ale voastre ganduri frumoase, incercati sa ma atrageti in clubul vostru anonim. Nu vreau sa am de-a face cu voi, mi-e bine asa. Si totusi, astept... 

HOT!

Cald - soare - pantaloni scurti + maiou - degeaba - moleseala - lipsa de chef - carte naspa - lipsa mai acuta de chef - apa nu indeajuns de rece - piscina ciu ciu - lipsa de chef - muzica - ieeeei. 

Cum ar zice un prieten de-al meu : "asta e vreme de facut copii", cum unii dintre noi nu sunt asa de impliniti la capitolu' asta, in loc sa "faca copii" asculta muzica :))). Asa ca am o sugestie in aceasta materie. Enjoy!

Iarta-ma...

Avand in vedere ca mi-am propus sa fiu mai responsabila (nu prea ma descurc la capitolul asta, dar nu poate spune nimeni ca nu incerc) in ultimul timp acord foarte mare atentie pomisorului din camera. Am inceput sa il ud in fiecare dimineata, sa o cert pe Pogo cand are impresia ca este o jucarie, sa il sterg de praf, sa ii fac temele pentru la scoala, ce sa mai, sa incerc sa imi spal pacatele pentru multa nebagare in seama.

Ieri, dupa ce am aranjat lucrurile prin camera, mi-am indreptat atentia catre pomisorul meu, care arata ca un palmier miniatural, cu 4 ramificatii. Cineva mi-a spus ca trebuia sa impletesc cele 4 ramuri pentru a obtine un aspect mai placut si cum ziua mea se presupunea a fi foarte lunga, m-am hotarat sa imi pun indemanarea la contributie si sa ma joc cu "cracile" pomului pentru a le "coafa" un pic. Zis si facut. Iau fiecare ramificatie si incerc sa o trec peste ramificatia urmatoare, si tot asa, ca si cum as impleti un spic.

News flash : habar n-am sa impletesc un spic!

In orice caz, eram atenta la frunze pentru a nu le rupe, cand deodata : TROSC! Cu lacrimi in ochi, imi scot mainile din plantuta mea cea mica si odata cu ele si ramura pe care am rupt-o. Ca un copil care si-a omorat toti pestii din acvariu (nu a fost vina mea!), ma duc la mami si ii arat crenguta atat de inofensiva si lipsita de viata, si fac ochii mari la ea, ca si cum puterile ei supranaturale ma vor ajuta si vor lipi crenguta la loc. Ea s-a uitat amuzata la mine si mi-a spus ca pot pune linstita "isprava-mi" in pamant, ca "va prinde". Desigur ca asta am facut :D! Si totusi, azi dimineata cand m-am dus la pomisor, sunt sigura ca s-a uitat trist la mine, pentru ca desi este foarte aproape de crenguta ii simte lipsa.. IARTA-MA!!!!

Prietenie

Se spune ca citind, omul devine mai bogat. Incepand de la cultura generala, deoarece in majoritatea cartilor se prezinta lucruri vechi sau noi, care au avut o insemnatate (sa ne intelegem, nu discutam despre Sandra Brown! :)) ), si continuand cu imbogatirea vocabularului, fiecare carte imbunatateste viata cititorului. Mda, probabil o sa ma puneti la perete si o sa trageti cu mitraliera in faptura-mi gingasa, avand in vedere ca am inceput sa vorbesc din ce in ce mai des de carti si de citit, si probabil nu mai par atat de amuzanta ca in alte postari, insa trebuie sa realizati ca prin randurile si situatiile citite, imi analizez viata si realizarile (hahaha!) si incerc sa disec cei 24 de ani prin care am trecut.
Avand in vedere ca mai am vreo 50 de pagini din "Arta Conversatiei", se pare ca tot prin prizma ei o sa vorbesc si despre urmatorul subiect : oamenii care te inconjoara. Fie ei prieteni, cunostinte sau simple forme umane care trec pe langa tine, oamenii sunt cei care te definesc. Multi suntem ipocriti si sustinem sus si tare ca nu ne intereseaza opinia publica, insa intr-o mica sau mai mare masura suntem obligati sa raspundem acelorasi reguli sociale si sa ne integram intr-o clasa. Cel putin asa credeam la un moment dat, insa acum nu mai pot declara acelasi lucru. Daca vorbim de clasa financiara, nu este greu sa subliniez din ce clasa fac parte, dar daca vine vorba de clasa sociala, nu cred ca ma pot cataloga in nici un fel. Pot fi extrem de superioara, extrem de slaba, extrem de ironica, amuzanta, suparacioasa erc. Ceea ce inseamna ca ma pot cataloga folosindu-ne de zicala "cine se aseamana, se aduna...".
Omul cel mai bogat este cel care isi poate numara pe degete prietenii apropiati. Ce se intampla daca poti face chestia asta la o varsta "frageda"? Se spune ca sunt o fire sociabila, insa de aici pana la a discuta liber cu oricine este cale lunga. A nu se intelege ca nu sunt sincera, dar nu imi place sa intru in confidente cu orice om pe care l-am cunoscut la un suc. Daca mai pun si atitudinea mea superioara (nu ma laud cu ea, este un neajuns de care incerc sa scap!), va pot declara cu mana pe inima, ca putini sunt cei care ajung sa ma si cunoasca cu adevarat. Am avut noroc sa cunosc niste oameni cu care imi pot impartasi bucuriile si neajunsurile, ei sunt mai putini de 10. Si totusi, unde vreau sa ajung cu postarea asta? Exista persoane care isi pot descrie prietenii in cele mai mici amanunte, stiu exact ce isi doresc de la viata, stiu ce cadouri sa le cumpere etc. Se spune ca aceia sunt prieteni buni, insa eu sunt sigura ca nu este asa. Eu uit uneori zilele de nastere ale prietenilor mei si sa nu imi amintesc de greutatea cu care ma descurc sa gasesc cadouri potrivite (anul asta a fost mai usor, deoarece facem colaje cu poze, si este super tare sa cauti prin amintiri!!). Daca ma intreaba cineva ce parere am de aspectul fizic al prietenilor sau de cum gandesc, raspund simplu "Daca nu ar fi la inaltimea asteptarilor, nu ar fi prietenii mei". Nu stiu care e melodia preferata sau cartea preferata, pentru ca se pare ca memoria mea sterge aceste detalii, insa stiu exact unde si cum ne-am intalnit. Stiu cand au plans si cand au ras, si nu uit niciodata ca o greseala nu trebuie repetata. Incerc sa imi infranez furia si sa recunosc cand gresesc, incerc sa nu tip si sa nu ma supar (stiu ca si aici mai am de lucrat). Incerc sa imi imbunatatesc personalitatea pentru ei, deoarece stiu ca si ei ma accepta asa cum sunt, pentru ca nu asta este prietenia? Prietenii nu sunt acei oameni care iti dau peste ceafa cand gresesti sau iti sorb in ceai cand esti racit? Eu asa am invatat de la prietenii mei. Si desi nu stiu sa ii caracterizez ca in carti, vreau sa le multumesc ca exista!

Sa ii zicem vacanta!

Avand in vedere ca resursele financiare din aceasta perioada sunt mai restranse decat de obicei si temperaturile ridicate ma impiedica sa imi gasesc activitati gratuite in aer liber, sunt in perioada in care "imi cultivez cultura" (ca sa citez o persoana care nu si-a canalizat nici o resursa spre imbogatirea "culturii" mentale personale). Ca atare, m-am pus pe treaba si am sters praful de pe niste carti pe care le-am cumparat cu ceva timp in urma, dar  nu am avut ocazia sa le citesc. Pentru a avea siguranta ca nu voi uita de carti, le-am asezat sistematic langa pat, facand un turnulet pe care va trebui sa il cuceresc. Va veti intreba ce s-a intamplat cu televizorul, cu laptopul, cu tehnologia care ma inconjoara. Cred ca am ajuns la acea perioada a vietii/verii/lipsei de alte ocupatii in care vreau sa imi pun in miscare "muschii" atrofiati ai creierului. 

Va specific acest lucru, deoarece asa ma pot scuza in fata lipsei de postari noi, si nu as vrea sa va intoxic in fiecare zi cu o recenzie a materialului citit. 

Ca sa va mai animez seara, va las in compania unei melodii simpatice. Pe mine m-a cucerit videoclipul :P

Un om bun ...

Am mai scris la un moment dat o fraza pe care am citit-o in cartea Arta conversatiei de Ileana Vulpescu, si acum se pare ca revin la aceasta carte, deoarece la momentul respectiv nu am reusit sa o termin (din motive tehnice :P). Sunt sigura ca va imaginati un ghid al conversatiei, in care vi se spune cum sa ganditi, cum sa vorbiti, bla bla bla. Sunteti total departe de adevar, in aceasta carte este prezentata viata unei doctorite din Bucuresti, Sanziana Hangan, si viata oamenilor pe care i-a cunoscut, prezentati din punctul ei de vedere. Nu o sa va povestesc nimic din carte, deoarece este o placere sa aflati pe masura ce cititi cum gandeste si prin ce a trecut. Insa o sa va spun primul lucru pe care mi-l inspira aceasta carte : dorinta de a fi mai buna. Nu doar in ceea ce fac cu viata mea, ci si in relatiile cu oamenii. Pe masura ce am dat paginile, am realizat ca imi doresc sa nu mai pun la suflet fiecare fleac, sa nu ma mai supar, sa nu mai urlu, sa nu mai jignesc, sa nu mai privesc de sus, sa nu ma mai dau superioara, sa nu ma mai enervez, si atatea trasaturi care imi incordeaza privirea si imi aduc riduri pe frunte. Ca si ea, stiu ce nu mai vreau sa fiu, si sper ca voi ajunge intr-un viitor apropiat un om bun. Este greu sa definesc un om bun, deoarece un om bun inseamna deopotriva un om puternic si devotat, sincer si impaciuitor, si cate si mai cate alte calitati si posibile defecte , impreunate atat de armonios, incat dau nastere unui caracter si unei personalitati frumoase. Fiecare dintre noi a trecut prin niste greutati in viata, unii aleg sa fie condusi de acestea, altii aleg sa treaca peste ele si sa fie altfel, si cel mai rau sunt cei care dau impresia ca au trecut peste tot, insa inca mai pastreaza in adancuri fiecare amintire, fiecare gest, fiecare rana. Ei bine, ce ar trebui sa cautam toti in viata este liniste. Asta este concluzia la care am ajuns pana acum. Poate nu vom ajunge sa facem niciodata ceea ce ne dorim, dar trebuie sa invatam sa ne bucuram de ceea ce am facut, atat timp cat nu avem procese de constiinta. Sa fim linistiti...

Desi majoritatea randurilor pe care le citesc ma umplu de optimism, sunt si anumite fraze care ma deprima. Acelea care arata cat de importanta este prezenta cuiva in viata ta. Prezenta unei iubiri. Cat de important este sa profiti de ea la varste fragede, "deoarece atunci te arunci cu capul inainte, fara sa mai pui intrebari", si chiar daca nu merge atunci, sa traiesti iubind. Cat de implinita este o mama, desi isi creste copii singura, tocmai pentru ca acesti copii sunt facuti cu persoana iubita. Probabil maine nu o sa mai fiu atat de afectata de aceasta idee, insa astazi imi atinge corzile sensibile si ma duce cu gandul la generatia noastra. Suntem atat de incarligati in ideea de a ne face un viitor, incat uitam ca practic vrem un viitor pentru cineva. Si hai sa nu mai generalizez, intotdeauna am gandit ca nu imi voi permite sa ma gandesc la o relatie, la un sot, la copii, pana nu ma voi stii realizata profesional si stabila financiar. Este trist sa stiu ca probabil, tocmai din cauza acestei conceptii o sa ajung maine un om singur. Dar cum as putea sa gandesc altfel cand va saracia crasa care ne inconjoara? Veti spune ca aceasta saracie exista de mult timp, insa acum o simtim mai adanc ca niciodata. Nu mai e ca pe vremea parintilor nostri, nu? ... E trist..
Si totusi, sa fiu optimista pentru ca o sa fiu un om mai bun, si o sa imi schimb si mentalitatea!!! :D

Jogging!

Luand in considerare formele rotunjite ce ma caracterizeaza si avand in vedere ca dimineata aerul este mult mai placut, am luat decizia sa imi fac IAR un program de jogging (momentan mai mult de 45 de minute nu ma descurc, dar e un inceput!). Intotdeauna plec din fata blocului pe jos, trec de strada si ma indrept spre zona linistita pe care o parcurg pentru a ajunge la parc. In primele zile, am fost extrem de fericita ca nu sunt singura care face ture in jurul lacului sau care transpira ca un porc. Dar acum, dupa 3 saptamani, incep sa ma deprim. Asta e momentul in care voi ma intrebati : De ce, mai Catalina? Ei bine, voi cum v-ati simti daca asudati ca un animal, si va chinuiti sa faceti o amarata tura de lac (e mai rau ca la fotbal, macar acolo alergi dupa o minge, nu dupa  aer), doar pentru ca toata lumea sa treaca pe langa voi. Va spun eu, ca si cum pamantul s-ar misca in sens invers cand alergati voi! 

Ma uit cum trec "jogg-erii" pe langa mine, cum ma depasesc, cum ajung pe partea cealalta a lacului, si cum trec iar pe langa mine. De parca ar avea motoare la picioare si nu ar respira aer. Eu simt ca imi dau duhul dupa juma de tura de lac, si ceilalti incep a doua tura cu o lejeritate nemaivazuta. Mai incearca lumea sa imi ridice moralul "Oamenii aia alearga de mult timp acolo" "Sunt sportivi" "Sunt copii care fac karate" (mda.. am patit-o si cu copii!), dar eu dupa 3 saptamani, tot nu sunt in stare sa alerg constant o tura intreaga!!!  Cand simt ca nu mai pot, dupa nici juma de tura, NU MA OPRESC, ci incep sa merg usor si sa dau din maini. Sa par ca nu sunt atat de obosita si lipsita de vlaga, ci doar ca vreau sa imi intind muschii. Cel mai fericita sunt cand e schimb de oameni, unii pleaca cand ajung eu si altii vin cand sunt eu la jumate. Asta pentru ca pana ma ajung ei din urma, eu termin tura mea, si o iau incetisor spre casa. Ma gandesc ca isi imagineaza, cand ma vad asa transpirata, "Ooo, cred ca alearga de ceva timp fata asta" si rad in sinea mea. Si uneori si tare, dar numai cand nu mai e nimeni in jurul meu. 

Sfatul meu : ramaneti sanatosi. Eu sunt optimista ca, cu putina practica, o sa trec si eu pe langa altii!!! MUHAHAHA!!!

Fever...

As putea spune ca asta e melodia verii :))) . Daca as putea, toata ziua as sta intr-o piscina. A nu se intelege ca ma plang de caldura, ma plang doar ca nu imi permit o piscina in camera ;).
O vara calduroasa .. si multa apa rece ;)

Reuniune de clasa...

Am avut parte de o surpriza duminica aceasta. In fata Scolii nr. 3 "Smaranda Gheorghiu" din Targoviste, ne-am strans o mana de oameni. Si anume, clasa E din generatia 1996-2000.
Totul a inceput pe Facebook, si se pare ca acel inceput a avut o finalitate placuta. Nu ma asteptam sa dureze prea mult si inca de la inceput am fost incercata de un pesimism caracteristic, cu prezumtii de genul "O sa fiu singura in fata scolii" "Nu o sa mai vina nimeni, oricum e duminica" etc. Se pare ca nu am fost singura care a venit cu inima indoita. Toti ne-am inselat. Am aparut unul cate unul in fata scolii si ne-am indreptat apoi spre centrul orasului, unde in fata unei bauturi racoritoare (bere, suc, frappe) am depanat amintiri si evenimente din ultimii 10 ani. Ce sa mai, cap coada, totul a durat de la vreo 4 dupa-masa la 10 noaptea. Sper sa mai repetam aceasta iesire si sa avem parte de mai mult timp in care sa ne povestim vietile.

Multumesc : Paul, Anca, Silvia, Robert, Adi, Mirabela, Andrei, Ionut, Silvia, Ana-Maria, Andreea, Sorina, Georgiana, Bianca... si desigur mie! :D (I-am trecut in ordinea in care au aparut in poze... )
C-ya soon! :*