Inca din hol puteam vedea avizierul si ma rugam in gand sa fie o eroare. Sa nu se fi uitat colegii mei atent sau sa imi fi gresit secretara numele. Orice, doar sa fie o eroare. M-am apropiat de avizier si dupa o singura privire am realizat ca nu este nici o greseala. Listele erau mai mici. Nu am mai vrut sa stau acolo si m-am grabit spre iesire.
Dezamagita, dezgustata si extrem de deprimata, astea erau sentimentele care ma invaluiau in drumul spre casa. Toate planurile mele erau facute, ba nu, erau bazate pe bursa aceasta. Ca si cum ar fi fost o telenovela proasta, intr-o zi am avut-o, in alte trei mi-au luat-o. Si in astea 3 zile am avut placerea sa anunt pe toata lumea ca primul punct al planului meu major a fost indeplinit. Acum in schimb, am ramas cu un gust amar in gura si cu mana pe telefon, intrebandu-ma cum sa anunt pe toata lumea ca m-am inselat. Mergeam foarte incet si tarziu am realizat ca lacrimile mi se amestecau cu picaturile usoare de ploaie. M-am oprit la un moment dat si m-am rezemat de un stalp. Ce era de facut acum? Sa lupt? Sa ma duc sa ma cert? Pentru ce? Singurul lucru care imi venea in minte era ca trebuia sa invat mai mult. Puteam sa invat mai mult. Si atunci, de ce nu am facut-o?
A doua zi, m-am trezit cu o lipsa totala de viata. Nu imi venea sa ma mai ridic din pat. As fi vrut sa nu mai dau ochii cu nimeni. Ce usor ar fi fost. Dar cum nu suntem personaje din carti, nimic nu sta in loc. M-am ridicat, mi-am vazut de zi si m-am hotarat ca la inceputul saptamanii sa ma duc la secretariat sa vad unde a fost problema.
Va continua...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu