Just for you...

Un fior ma aduce inapoi in lumea celor vii si simt frigul din camera cum imi inteapa fata. Probabil am tresărit, deoarece o mana nevazuta ma trage către corpul tau ce emană căldură. Emană viața pe care am cautat-o atât de înfocat. Nu a fost ceva conștient, dar un colțișor al inimii era dedicat nouă. Ție și momentelor noastre.
Întunericul nu este îndeajuns de negru ca sa îți ascundă trasaturile și chipul tău este remediul de care am nevoie pentru a ma liniști. Un zâmbet îmi izvorăște pe față și dorința de a ma furișa la locul meu, clavicula ta, e din ce în ce mai mare. Ca și cum mi-ai citi gândurile, te așezi pe spate și ma tragi mai aproape de tine.
Cu nasul în pielea ta, cu mirosul tău în nări, ma întreb unde as fi fost fără tine. Pierduta într-o mare de nepotriviri, alături de alte vieți goale. Dar nu. Ești aici, sunt aici. Suntem.
Somnul se strecoară nemilos și ultimul gând este ca: Suntem perfecți unul pentru celalalt!

Oare cand ma vei uita?

Cum explici moartea? De fapt nu, nu cum explici moartea, cum explici durerea provocata de moartea unui apropiat? Cum explici ca desi realist convins, esti un naiv cand vine vorba de moarte? Ca nu ai trecut prin asa ceva si ca durerea, neputinta si deprimarea vin o data cu aceasta moarte. Sau cu doua, una dupa alta.
Cum te prezinti vulnerabil si plans in fata cuiva care a pierdut la randul lui pe cineva? Cum te descarci cuiva care a trecut prin asa ceva? Care trece prin asa ceva? Cum vezi ziua de maine si speri la ceva mai bun, dupa ce ti se spune ca vrei nu vrei, tot acolo ajungi? Unde mai cauti visele si dorintele de viitor dupa ce realizezi ca tot ce iti ramane e trecutul? Cum te ridici de pe scaun si intinzi mainile spre cer? Exista cerul? Cu adevarat?
Vesnica pomenire imi va bantui noptile o perioada lunga. Vesnica pomenire... De ce este vesnica aceasta pomenire? Peste 4 generatii nu cred ca va mai stii cineva numele meu, viata mea, povestea mea. Este inuman sa auzi ca vei fi pomenit vesnic! Vreau sa las ceva in lume si pe masura ce cresc, realizez ca ma mint singura. Voi fi uitata. Nepomenita si uitata!
Inca din timpul vietii esti uitat. Prietenii din copilarie, colegii de liceu, gasca din facultate, te uita. Nimeni nu se mai gandeste-te la tine, nimanui nu ii mai pasa de soarta ta. Da, trezesti o amintire frumoasa cu o tigara in mana si un zambet pe buze, insa mai departe? Crezi ca vei avea o mana intinsa care sa iti aline sfarsitul? Crezi ca va afla generatia a doua ca intr-o seara ai jucat remi pana la 2 noaptea si intr-o alta ai fost mascariciul perfect? Cartea nescrisa pe care a citit-o cineva fugitiv va ramane aceeasi poveste fara sfarsit, prafuita, ascunsa privirii celorlalti. Uitata.

Vad lumea cu alti ochi!

Sunt ochelarista. 

Mica fiind, eram invidioasa pe sora mea ca avea ochelari. Imi doream din suflet sa imi acopar fata cu o pereche de rame negre cu lentile mari prin care sa imi incadrez lumea, asa cum vreau eu. Anii au trecut si visul mi s-a implinit. Numai ca adolescenta ce eram nu mai tainuia aceeasi dorinta ca plodul mic si umflat. Nu mi se mai potrivea caracterul si nici nu ma incanta ideea de deveni muza doritorilor de porecle. 

Am refuzat sa port ochelarii pana am dat de permis. Preferam sa vad totul in ceata, sa trec cu nasul pe sus pe langa cunoscuti, sa imi imaginez ce este la 10m departare, sa, sa,sa... Cand mi-am propus sa ma inscriu la scoala de soferi, am decis ca a venit momentul sa imi asum responsabilitatea de a vedea clar. Si uite asa, la 18 ani, m-am trezit cu o greutate. Pe nas. 

Nu, nu am fost pe cat de responsabila ar fi trebuit, si cand am ajuns la facultate, m-am mai pacalit o perioada. Am aruncat tocul cu ochelari in coltul cutiilor depozitate in debaraua din camin si am revenit la lumea mea incetosata. Ziua nu aveam probleme, exceptand fetele, puteam distinge foarte clar persoanele pe care le intalneam, insa seara, noaptea, eram un dezastru. Daca ar fi sa pun pe foaie toate intamplarile cauzate din fudulie, ar insemna sa scriu o carte. Nu o voi face astazi. 

Si totusi, cand m-am angajat cu norma intreaga in fata unui calculator, am realizat ca nu se mai poate. Cu o pereche de rame negre si o atitudine nonsalanta, ca un drogat care trebuie sa-si asume viciul in fata altora pentru a porni lungul drum de recuperare, am declarat sus si tare ceea ce ar fi trebuit sa declar din prima zi cand am descoperit ca nu vad : Sunt Cata si port ochelari ca sa vad bine.

Anii au trecut si m-am conformat la statutul de ochelarista cu norma intreaga. Pana intr-o zi cand mi-au aparut in cale doua zane bune. Sa le zicem zanele "partial orbitilor". Mi-au explicat prin cuvinte, ca exista o viata si dincolo de ochelari. Ca lumea poate fi incadrata intr-un spatiu mult mai larg. Nu trebuie sa fi limitat la cadranul unor rame mari si negre. 

Le ascultam cu nesat si imi era greu sa le cred. Vorbeau de o alta lume si imi expuneau un orizont colorat si clar. Si in locul soarelui, luminata si aurita, se afla o pereche de lentile de contact.

Datorita zanelor mele, am asezat ochelarii in toc (i-am pus cu grija, deoarece nu mai sunt copilita neispravita de la inceputul povestii) si am fixat pe ochii panzele subtiri si firave primite cadou. Nu contest ca a durat o eternitate sa le pun la ochi, dar a meritat tot efortul si toate lacrimile.

Singura comparatie care-mi vine in minte, cand ma gandesc la momentul in care am deschis ochii pe care stateau fixate lentilele, este cu a unui orb vindecat de Iisus. 

Ma uitam hipnotizata la imaginea mea din oglinda. Ma vedeam clar. Imi vedea fiecare cuta de la bluza. Vedeam tavanul si tot ce ma inconjura. Clar si colorat. Fara ceata. Fara umbre. Am intors capul si m-am uitat dintr-o parte. Am facut o pirueta. M-am uitat in jos. In sus. In jur. Incredibil! M-am reintors la imaginea mea din oglinda. "Ce ochi frumosi am" a fost singurul gand care mi-a venit in minte.

Sunt 5 luni de cand ochelarii mei se odihnesc cuminti in tocul de pe noptiera. Sunt 5 luni de cand lumea mea are niste orizonturi largite. Sunt 5 luni de cand doar eu stiu ca sunt ochelarista (si cele cateva zeci de persoane care ma cunosc, dar hei, or sa uite si eu in curand!).

Sunt 5 luni de cand vad lumea cu alti ochi!

Numai curvele se duc la hotel...

Sta tolanita, pe burta, in pat si fixeaza fereastra de chat. Numai asa vorbesc. Desi au telefoane si se pot suna, nu le folosesc decat sa isi spuna "Am ajuns. Hai sa-mi deschizi" sau "Mai ai mult? Am inceput sticla de vin de jumatate de ora!". Jinduieste sa ii auda glasul, dar orgoliul mult prea mare nu o lasa niciodata sa ii spuna asta. Dupa ce se plansese in urma cu 3 luni ca o cauta unu' prea des la telefon, cum poate sa ii spuna lui ca isi doreste sa o caute la fel de mult? Cum? Isi vorbesc o data pe saptamana, cand are el timp. Sta si ii soarbe cuvintele, desi practic nu isi spun nimic. Si totusi, acum ii spune ceva.

Fixeaza cele 5 litere si incearca sa proceseze informatia. "Hotel". "Hai sa ne intalnim in weekend si sa mergem la hotel". In minte se aude o voce care a chinuit-o timp de multi ani "Numai curvele se duc la hotel". Parca ii si vede fata aluia, dezgustat, cand ii raspundea la propunerea ei de a mai pipera relatia "Cum sa mergem la hotel? Stiam eu ca ai probleme, dar in halul asta? Doar curvele se duc la hotel! Tu faci parte din categoria curvelor? Esti o curva?". Credea ca furia si nesiguranta lasate de dobitocul ala nu o mai bantuie, dar citind cele 5 litere pe ecran a realizat ca parca ieri statea cu capul plecat in fata astuia si isi spunea ca asa trebuie sa fi intr-o relatie. Trebuie sa stai cuminte, sa nu vorbesti, sa nu respiri, sa nu te misti, sa nu insisti, sa nu te dezbraci, sa nu mananci.

Alunga cu mana gandurile negre ce vor sa o acapereze si se intoarce in prezent. Hotel. Ofteaza greu si se intoarce pe spate. Fixeaza tavanul alb si se intreaba cum au ajuns in situatia asta? In urma cu 2 luni erau amandoi dezbracati in patul mare din cuibusorul cu nebunii. O casuta mica pe dinafara, dar foarte mare pe dinauntru. Ba nu, nu era mare. Era inalta. Si urata. Nu-i placea sa stea singura acolo si suferea de insomnii. Era paranoica si avea vedenii. Asta pana cand intra el pe usa. Uita ca nu mai mergea decat un bec, pentru ca la restul nu ajungea nici daca se suia pe masa. Uita de igrasia de la coltul patului, care o obliga sa doarma cu capul spre geam si din cauza careia vedea umbre peste tot. Il vedea doar pe el.

Ii placea sa stea amandoi dezbracati. O ajuta sa mai stearga din amintirile neplacute. Si ii placea si mai mult cum se uita la ea. O masura din cap pana in picioare si scotea un sunet de animal gata sa isi infulece prada. Se simtea dorita.

Statea pe el si ii mangaia pieptul. "Ma mut de saptamana viitoare" ii spuse uitandu-te atent de la el. A lasat privirea spre ea, dar nu a spus nimic. "Ma mut cu cineva. Nu-mi mai permit sa imi platesc chiria... si trebuie sa ma mut."

Mana ce ii mangaia spatele se opri si pe chipul lui aparu o usoara schimbare. "Cu cine te muti draga?" "Cu un barbat." ii spuse ea cu un ranjet malefic pe buze.

Probabil aici s-a rupt ceva.

S-au vazut luna trecuta, cand a ramas singura in apartament. Si a fost totul pe fuga. De parca ar fi avut o aventura si nu trebuia sa apara sotul/sotia inselata.

Iar acum, ii propune sa se intalneasca la hotel. Numai curvele se duc la hotel. Curvele si ea. 

E timpul sa imi continui povestea!

Ma uitam la ea cum citea placut, dar clar, din carte. O stiam de la sala. O vazusem, vorbisem cu ea, dar pana atunci nu imi formasem o parere despre cine e. Nu-mi pasa. Culmea, primisem si link catre blogul ei, dar citisem cateva fraze si o lasasem balta. Nu-mi pasa.
Acum, priveam prin ea si ii ascultam cuvintele. Ii traiam cuvintele, de parca eu as fi fost in fata calculatorului si le-as fi scris gandindu-ma la trecut sau la viitor sau la viata in general. Auzeam fraze pe care le-as fi formulat altfel, dar pe care le-as fi simtit cu aceeasi intesitate. Vorbea de ea. Vorbea de sentimentele ei si ma transpuneam in alta viata, intr-un alt eu, care citea dintr-o carte in fata unei multimi. Ma simteam dezbracata in fata tuturor ce imi analizau fiecare curba, fiece centimentru de piele sau alunita ce sunt raspandite pe corp asemeni unei galaxii. M-am inrosit la un moment dat. Nu-mi placea ideea de a fi goala in fata tuturor. Mama, tata, fratii, prietenii, rudele, lumea in general. Era prea intens.
Si totusi ea continua sa citeasca. Emotiile (ne spusese ca avea emotii) nu se simteau si vorbele erau rostite cu siguranta. Ce a trait, ce a simtit, ce a judecat.
Am inceput sa imi gasesc si eu cuvintele de cand am ascultat-o. Mi-am regasit glasul liric pierdut de cand am facut cunostinta cu lumea oamenilor mari, a celor ce au responsabilitati si sunt stresati de ziua de ieri, de ziua de azi si de cea de maine.
E timpul sa imi continui povestea.

Ore tarzii...

Deschid ochii si ma uit panicata in jur. Ma rog sa fi fost doar un vis. Imi trebuie cateva secunde sa gasesc mobila si colturile peretilor atat de cunoscute. Respiratia imi incetineste si sunt recunoscatoare sa ma trezesc. Aud cum este apasata clanta si imi spun "Mosule, nu e timpul de glume". Se deschide usa la baie si ma gandesc ca este el. Sau ea. Sau amandoi. Sunt aici si imi alunga cosmarul in colturile intunecate ale mintii de unde va reveni curand. Ca doar nu dispare niciodata. 

Se aude curgand apa de la dus si cumva, desi e 4 dimineata, nu mai am somn. Singuratatea asta ustura. Mai ales la orele tarzii in noapte. Sau devreme in dimineata. Si cand sunt cu cineva, tot singura sunt. Inconjurata de nelinisti, frica si nesiguranta. Dar voi nu trebuie sa stiti asta. Mama stie. Mama stie si a vazut ca sunt ca un geam armat. Frumos colorat, cu nervuri de aur ce se impanzesc pe toata sticla. Nervuri ruginite si sticla sparta. Frumos de departe, dar spart si taios de aproape. Sunt puternica. Nu ma sparg. Dar sunt ciobita si tai. Zgariata de unul, de altul, lovita si crapata, dar intreaga. Daca te apropii, incepi sa vezi santuri adanci si magnetizat de frumusetea cioburilor, incerci sa ma atingi. Nici nu simti taietura si imi manjesti sticla cu sange. Partea urata e ca sangele ramane si ajunge sa ma macine si ala. Nu mai caut sa te tai, pentru simplu fapt ca nu vreau sa imi manjesc suprafata cu mizerie.

Ma intorc pe partea cealalta a patului, catre fereastra. Obisnuita cu intunericul, nu mai este atat de intunecat cerul. Imi place cand vad luna plina. Nu este cazul in seara asta, dar imi place in general luna plina. Atat de frumoasa, de luminoasa. Si singura. 

Ma asez pe spate si ma holbez la tavan. Alb. Si gol. In casa mea, daca o sa am vreodata asa ceva, o sa imi scriu tavanul. O sa iau o scara si sabloane de litere, o sa trasez linii si o sa scriu. O sa il umplu cu cuvinte, negru pe alb, ca si cum m-as uita la pagina unei carti supradimensionate.

"Abia astept sa treaca si ce a mai ramas"...

La revedere...

Ma uit la telefon cu ardoare, in speranta ca voi trimite semnale telepatice catre tine, imi vei simti gandurile si pasiunea, vei pune mana pe telefon (sau pe volan) si vei face ceva sa ma auzi, sa ma vezi, sa stii de mine.

Nu mare imi este mirarea cand realizez ca sistemul de transmitere a datelor pe cale telepatica este defect. Mergem pe principiul ca atunci cand iti doresti ceva din suflet, slabe sanse sa primesti. Scuza cea mai buna : sunt femeie, visez mult si bine. 

Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca asa pot defini ce avem. Ce am avut. Eu in expectativa, visand si aberand, tu aiurea, probabil tot visand si aberand. Dar nu la mine, cu mine sau in jurul meu. 

Nici nu stiu cand a trecut timpul. Ca doar a trecut pe langa mine. Cert este ca nu a fost de partea noastra. 

Intotdeauna am blamat oamenii care viseaza relatii la distanta. Dom'le, asa nu merge! Iubire, iubire, dar ochii care nu se vad, se uita. Desigur, trebuie sa te lovesti de un prag, ca sa stii ca e acolo. Eu m-am aruncat pe prag. Am vrut sa vad daca rezista si mi-am luat-o in freza. Ca sa vorbesc in jargoane. Sa nu dramatizam si sa varsam lacrimi in van, iubire mare nu a fost, dar ceva, ceva tot a miscat. 

Si uite-ma acum, lasand la o parte telefonul, ardoarea si dorintele. Simpla si umila. Realizez ca mi-ai facut bine. Tot asteptatul ala m-a invatat ca nu voi primi nimic stand degeaba. Ce e al tau, e pus deoparte si probabil asteptatul in fata unui obiect ce nu misca, te impiedica sa iti vezi de treaba (ar trebui sa iti sune cunoscut!). .

Tot asteptam sa ajung la ura. Sa te urasc. Am citit mult si in unele situatii nu mai gandesti limpede. Am citit ca urmatorul pas este ura. Resentimente. Nu am asa ceva. Probabil ma descarc prin alte metode, care nu implica a printa o poza de-a ta si a-i da foc. A da, a printa! Adu-ti aminte ca nici macar o poza nu avem! Probabil daca as fi avut ti-as fi lasat un gol imens in locul ce ar fi trebuit sa iti tina capul. Daca as fi simtit ura. Asa, e prea mare efortul.

De ce scriu aceste randuri? In speranta ca nu le vei citi si nu vei stii ca situatia ar fi fost alta in alte circumstante, in alt oras, in alta viata.