Cum explici moartea? De fapt nu, nu cum explici moartea, cum explici durerea provocata de moartea unui apropiat? Cum explici ca desi realist convins, esti un naiv cand vine vorba de moarte? Ca nu ai trecut prin asa ceva si ca durerea, neputinta si deprimarea vin o data cu aceasta moarte. Sau cu doua, una dupa alta.
Cum te prezinti vulnerabil si plans in fata cuiva care a pierdut la randul lui pe cineva? Cum te descarci cuiva care a trecut prin asa ceva? Care trece prin asa ceva? Cum vezi ziua de maine si speri la ceva mai bun, dupa ce ti se spune ca vrei nu vrei, tot acolo ajungi? Unde mai cauti visele si dorintele de viitor dupa ce realizezi ca tot ce iti ramane e trecutul? Cum te ridici de pe scaun si intinzi mainile spre cer? Exista cerul? Cu adevarat?
Vesnica pomenire imi va bantui noptile o perioada lunga. Vesnica pomenire... De ce este vesnica aceasta pomenire? Peste 4 generatii nu cred ca va mai stii cineva numele meu, viata mea, povestea mea. Este inuman sa auzi ca vei fi pomenit vesnic! Vreau sa las ceva in lume si pe masura ce cresc, realizez ca ma mint singura. Voi fi uitata. Nepomenita si uitata!
Inca din timpul vietii esti uitat. Prietenii din copilarie, colegii de liceu, gasca din facultate, te uita. Nimeni nu se mai gandeste-te la tine, nimanui nu ii mai pasa de soarta ta. Da, trezesti o amintire frumoasa cu o tigara in mana si un zambet pe buze, insa mai departe? Crezi ca vei avea o mana intinsa care sa iti aline sfarsitul? Crezi ca va afla generatia a doua ca intr-o seara ai jucat remi pana la 2 noaptea si intr-o alta ai fost mascariciul perfect? Cartea nescrisa pe care a citit-o cineva fugitiv va ramane aceeasi poveste fara sfarsit, prafuita, ascunsa privirii celorlalti. Uitata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu