E timpul sa imi continui povestea!

Ma uitam la ea cum citea placut, dar clar, din carte. O stiam de la sala. O vazusem, vorbisem cu ea, dar pana atunci nu imi formasem o parere despre cine e. Nu-mi pasa. Culmea, primisem si link catre blogul ei, dar citisem cateva fraze si o lasasem balta. Nu-mi pasa.
Acum, priveam prin ea si ii ascultam cuvintele. Ii traiam cuvintele, de parca eu as fi fost in fata calculatorului si le-as fi scris gandindu-ma la trecut sau la viitor sau la viata in general. Auzeam fraze pe care le-as fi formulat altfel, dar pe care le-as fi simtit cu aceeasi intesitate. Vorbea de ea. Vorbea de sentimentele ei si ma transpuneam in alta viata, intr-un alt eu, care citea dintr-o carte in fata unei multimi. Ma simteam dezbracata in fata tuturor ce imi analizau fiecare curba, fiece centimentru de piele sau alunita ce sunt raspandite pe corp asemeni unei galaxii. M-am inrosit la un moment dat. Nu-mi placea ideea de a fi goala in fata tuturor. Mama, tata, fratii, prietenii, rudele, lumea in general. Era prea intens.
Si totusi ea continua sa citeasca. Emotiile (ne spusese ca avea emotii) nu se simteau si vorbele erau rostite cu siguranta. Ce a trait, ce a simtit, ce a judecat.
Am inceput sa imi gasesc si eu cuvintele de cand am ascultat-o. Mi-am regasit glasul liric pierdut de cand am facut cunostinta cu lumea oamenilor mari, a celor ce au responsabilitati si sunt stresati de ziua de ieri, de ziua de azi si de cea de maine.
E timpul sa imi continui povestea.