duminică, 11 mai 2014

Vad lumea cu alti ochi!

Sunt ochelarista. 
Mica fiind, eram invidioasa pe sora mea ca avea ochelari. Imi doream din suflet sa imi acopar fata cu o pereche de rame negre cu lentile mari prin care sa imi incadrez lumea, asa cum vreau eu. Anii au trecut si visul mi s-a implinit. Numai ca adolescenta ce eram nu mai tainuia aceeasi dorinta ca plodul mic si umflat. Nu mi se mai potrivea caracterul si nici nu ma incanta ideea de deveni muza doritorilor de porecle. 
Am refuzat sa port ochelarii pana am dat de permis. Preferam sa vad totul in ceata, sa trec cu nasul pe sus pe langa cunoscuti, sa imi imaginez ce este la 10m departare, sa, sa,sa... Cand mi-am propus sa ma inscriu la scoala de soferi, am decis ca a venit momentul sa imi asum responsabilitatea de a vedea clar. Si uite asa, la 18 ani, m-am trezit cu o greutate. Pe nas. 
Nu, nu am fost pe cat de responsabila ar fi trebuit, si cand am ajuns la facultate, m-am mai pacalit o perioada. Am aruncat tocul cu ochelari in coltul cutiilor depozitate in debaraua din camin si am revenit la lumea mea incetosata. Ziua nu aveam probleme, exceptand fetele, puteam distinge foarte clar persoanele pe care le intalneam, insa seara, noaptea, eram un dezastru. Daca ar fi sa pun pe foaie toate intamplarile cauzate din fudulie, ar insemna sa scriu o carte. Nu o voi face astazi. 
Si totusi, cand m-am angajat cu norma intreaga in fata unui calculator, am realizat ca nu se mai poate. Cu o pereche de rame negre si o atitudine nonsalanta, ca un drogat care trebuie sa-si asume viciul in fata altora pentru a porni lungul drum de recuperare, am declarat sus si tare ceea ce ar fi trebuit sa declar din prima zi cand am descoperit ca nu vad : Sunt Cata si port ochelari ca sa vad bine.
Anii au trecut si m-am conformat la statutul de ochelarista cu norma intreaga. Pana intr-o zi cand mi-au aparut in cale doua zane bune. Sa le zicem zanele "partial orbitilor". Mi-au explicat prin cuvinte, ca exista o viata si dincolo de ochelari. Ca lumea poate fi incadrata intr-un spatiu mult mai larg. Nu trebuie sa fi limitat la cadranul unor rame mari si negre. 
Le ascultam cu nesat si imi era greu sa le cred. Vorbeau de o alta lume si imi expuneau un orizont colorat si clar. Si in locul soarelui, luminata si aurita, se afla o pereche de lentile de contact.
Datorita zanelor mele, am asezat ochelarii in toc (i-am pus cu grija, deoarece nu mai sunt copilita neispravita de la inceputul povestii) si am fixat pe ochii panzele subtiri si firave primite cadou. Nu contest ca a durat o eternitate sa le pun la ochi, dar a meritat tot efortul si toate lacrimile.
Singura comparatie care-mi vine in minte, cand ma gandesc la momentul in care am deschis ochii pe care stateau fixate lentilele, este cu a unui orb vindecat de Iisus. 
Ma uitam hipnotizata la imaginea mea din oglinda. Ma vedeam clar. Imi vedea fiecare cuta de la bluza. Vedeam tavanul si tot ce ma inconjura. Clar si colorat. Fara ceata. Fara umbre. Am intors capul si m-am uitat dintr-o parte. Am facut o pirueta. M-am uitat in jos. In sus. In jur. Incredibil! M-am reintors la imaginea mea din oglinda. "Ce ochi frumosi am" a fost singurul gand care mi-a venit in minte.
Sunt 5 luni de cand ochelarii mei se odihnesc cuminti in tocul de pe noptiera. Sunt 5 luni de cand lumea mea are niste orizonturi largite. Sunt 5 luni de cand doar eu stiu ca sunt ochelarista (si cele cateva zeci de persoane care ma cunosc, dar hei, or sa uite si eu in curand!).
Sunt 5 luni de cand vad lumea cu alti ochi!

5 comentarii: