Dragii mei bunici,
Va multumesc pentru zilele de vara petrecute citind sub masa din dormitorul mare, va multumesc pentru dulceata de visine si pentru ca mi-ati iertat distrugerile in masa priciunuite in casa voastra si va multumesc pentru ca si datorita voua sunt asa cum sunt!
"Barca pe valuri pluteste usor,
Inima-mi salta cuprinsa de dor"
Sa fi fost in urma cu 65 de ani cand un tanar jandarm, aflat in permisie intr-un satuc din Braila, a vazut-o. Cu parul negru ca abanosul si pielea mangaiata de razele soarelui, o tanara croitoreasa avea sa fie cea care ii fura inima. Nu erau vremurile de acum, nu era libertatea alegerii, ci dote. Dote platite de parinti pentru a-i demonstra baiatului ca face alegerea cea buna. Si ce alegere.
Desi avusese petitori, 33 la numar, cand l-a vazut pe jandarm, tanara croitoreasa a stiut ca el ii este sortitul. A batut cu palma in masa. Era hotarata si stia ca daca nu e el, nu va mai vrea pe altul. "Sa ii dai tot ce iti cere!" a spus catre tatal ei! "Sa ii dai tot ce-ti cere".
Soarta a fost de partea lor si in aceeasi zi, cea in care trebuia decisa legatura celor doi, toate pamanturile au fost luate de stat. Nu mai conta dota! Nu mai conta cine ce are, cine ce da, cine ce vrea.
Au plecat din satuc impreuna, cu o bocceluta pline de vise si o imaginatie bogata. Tanara nu parasise niciodata satucul brailean si cand a vazut pentru prima oara muntii, a realizat ca desenele de la geografie nu ar fi putut niciodata sa ii arate frumusetea si bogatia acestora. Ce de pomi, ce de frunze, ce priveliste, ce aer. Nu se compara ca aerul cald si briza Dunarii. Acesta este drumul ei. Cu mana in mana lui, simtindu-i caldura si vazand minunatiile din jur, stia ca de aici va incepe viata ei.
Anii au trecut. Casuta din munti a fost inlocuita de o casa in Odorheiul Secuiesc si peretii acesteia erau strabatuti de glascioare de copii. 4 la numar. 3 baieti si o fata. Baietii falnici ca brazii si fata fara de seaman de frumoasa. Uniforma de jandarm a fost inlocuita de uniforma gardei regale si hainutele croite dupa posibilitati au fost inlocuite de creatii unice luate din reviste straine. Tot orasul stia de familia lor. Copii cuminti si studiosi, ei de nedespartit si fericiti, iubindu-se, ciondanindu-se si traind dupa legea Domnului.
Anii au trecut, copii au zburat fiecare catre propria-i casa si propriul destin, dar ei tinandu-se de mana si-au continuat drumurile cotidiene. Iesirile la plimbare prin parculetul din centrul orasului, cumparaturile de sambata dimineata, slujba de Duminica. In straie ponosite si cu o atitudine cinstita, domnul si doamna erau salutati si respectati de toata lumea. Zambeau la fiece strain si salutau cuviosi fetele cunoscute. Mana in mana, el inca se mai uita la ea cu dragostea din prima zi, ea inca ii mai raspundea cu un sarut din inima.
Au aparut si nepotii. Zglobii si neastamparati. Desii anii isi aratau trecerea pe chipurile celor ce erau de pe acum bunici si ridurile se adanceau pe obraz si mainile incepeau sa tremure la greutati mai mari, ochii si buzele zambeau la toate nazdravaniile acestor mici ingerasi ce incercau sa-si faca un rost in lume. Mai aratau o curea, mai bateau din picior, mai pedepseau punand la colt, dar toate serile se terminau cu o portie de gris cu lapte si dulceata de visine. Vai si ce dulceata. Iti ungea inima.
Desi plimbarile erau lasate pentru vreme frumoasa, cumparaturile nu mai erau atat de dese, slujba de Duminica era sfanta. Aceleasi haine curate si frumoase, umbland mana in mana, ca la inceput, dar mai usor. Ca era mai greu acum. Se sprijineau unul de celalalt cum au facut de-a lungul anilor.
Casa se umplea la fiecare vizita si copii copiilor deja nu mai alergau fara un scop, stateau linistiti pe scaune si vorbeau. Cate vise si idei s-au rostit in casa aceea doar ei stiu.
Deja viata lor isi urma un cotidian linistit. Si totusi a venit ziua in care o veste mare le-a umplut inimile. Vor avea un stranepot. Ce cuvant mic pentru un sentiment atat de mare. Cine ar fi crezut ca vor fi ei cei norocosi? Ghindocul crescut de ei, a dat nastere la randul lui unui alt ghindoc, ce la randul lui va da nastere unui alt ghindoc. Si uite asa, casa s-a umplut din nou de rasetele cristaline de copii.
4 stranepoti au ajuns sa vada acea casa. Sa isi lase amprentele pe acea mobila, sa atinga biblioteca mare plina de carti, sa manance la masa din bucatarie, sa guste din dulceata de visine.
Nu as putea reda in cuvinte tristetile, bucuriile si vietile pe care le-au trait Costica si Vasile Bacanu in 65 de ani petrecuti impreuna. Nu as putea sa va spun cat bine au lasat in urma, sufletele a 8 copii, deoarece sotii si sotiile copiilor au ajuns si ei copii lor, 7 nepoti si 4 stranepoti.
Pot sa va spun, in schimb, ca asemeni povestii lor, au hotarat ca nu moartea va fi cea care ii va desparti.
"Uneori cand gandul imi zboara,
Peste ani departe-n trecut,
Ma vad iar in parc, intr-o seara,
Ochi in ochi , cu un necunoscut.
M-a privit s-a dat sa tresara,
Mi-a zambit, s-apoi a trecut.
Langa noi un castan, floarea s-o scutura,
Si-n chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri, pluteste usor,
Inima-mi salta plina de dor!
De atunci in fiece seara,
Tot prin parc, sub ceru-nstelat,
Colindam, zambindu-ne iara,
Pana cand, pe-o banca am stat.
Nu stiu cum a fost prima oara,
Stiu atat ca m-a sarutat,
Doar zefirul tiptil, pe alee trecea,
Si-n chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri pluteste usor,
Inima-mi salta plina de dor!
Car de ani de-atuncea trecura,
Cu tristeti si cu bucurii,
Paru-i alb, copiii crescura,
Au si ei de-acuma copii,
Lacrima din cautatura,
S-a zvantat in zorii de zi,
Am uitat poate multe,
Dar nu pot uitaa,
Cum in chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri pluteste usor,
Inima-mi salta cuprinsa de dor!
"
