Va fi dor...

Dealul cu dor - Pasărea Colibri

Nu v-am spus ... dar in curand voi avea parte de o aventura! Se numeste Norvegia si va incepe joi!

Nu despre asta vreau sa va vorbesc, inca... ci despre ce simt. Nu, nu va voi umple de replici siropoase. Ci ganduri ... Atat.

Am venit la laptop sa vad daca mi-a scris cineva. Din obisnuinta am deschis si Hotmail-ul. 16 mailuri. Pff. Se vede ca m-am inscris pe inca un grup de pe Facebook, deoarece iar mi se umple mailul cu cine stie ce porcarii. Le selectez pe toate si inainte sa dau Delete observ un mail de la UiS. Ma uit la subiect si cu litere mari scrie "Letter of Admission at University of Stavanger". Mana incepe sa imi tremure pe buton si inima imi bate de parca ar vrea sa iasa la soare. Inchid ochii si incerc sa ma linistesc. Imi spun in gand "1,2,3,4,5" si tot asa pana la 10, fara a avea succes. Deschid ochii si ma mai uit o data la mail. Imi este frica sa il deschid, deoarece nu inteleg cum as putea avea un asemenea noroc. Daca este o greseala? Revad lunga saptamana ce a trecut, in care am asteptat acest mail. Cate ore am stat in fata monitorului si am intrat intr-una pe mail. Imi pierdusem speranta, iar acum... 

Trebuie sa primesc contractul. Am spus la ceva lume ca o sa plec, iar acum imi pare rau. Daca o sa fie probleme? Eu am dat cu gura in stanga si in dreapta, si parca vad ca o sa fiu nevoita sa ma plimb cu o cutie de pamant langa mine. Sa am unde sa imi ascund capul. Ca strutii!! Stiu ca nu ar fi trebuit sa spun, insa luna trecuta cand am citit scrisoarea de admitere, am sunat toti prietenii sa le spun ca plec. Apoi am si postat pe Facebook. Damn! Cred ca probleme am sigur!!! La cap! Nu stiu sa mai fi fost atat de entuziasmata de ceva. Iar entuziasmul, la care am adaugat sperantele si emotiile, mi-au provocat nebunie temporara ce s-a soldat cu titlul de ziar local "PLEC IN NORVEGIA!!". 

"Domnisoara Vasile, e gata" o aud pe d-na secretara si in mana ei se afla contractul. Imi pare ca se misca foarte incet, de parca ar vrea sa fie capturata intr-o secventa slow motion, iar contractul pare inconjurat de o lumina divina. Totul depinde de el!

Tata ma suna sa imi spuna ca merge spre agentie sa cumpere biletul. Acum este sigur ca plec. Emotiile ce au stat ascunse pana acum incep sa se strecoare printre ganduri si prin corp. Ca mici impulsuri electrice, isi fac loc in fiecare muschi. Mai devreme, cand am vorbit cu Honey, nu am lasat-o sa termine ce avea de spus deoarece ma propulsam cu doua saptamani in timp si ma vedeam in Norvegia asteptand trenul si neputand sa o sun pe ea. Sau in statie. Sau in drum spre vreun loc. Nu o sa o mai sun pe ea. Si nici ea pe mine. Ca o sa coste al dracu de scump. Nu am lasat-o sa termine si am intrebat-o ce o sa ma fac fara ea. De dimineata o auzeam pe Iris cum se pregatea de munca si pe Vali cum ii spunea ca e ok. Nu am stat cu ei. Nu i-am auzit niciodata asa. Dar o sa stau si maine dimineata sa ii ascult. Chit ca apoi o sa adorm. Oana... mica Oana. Si Ana. Si mama. Si tata... Ufff! Suna iar telefonul si imi intrerupe sirul de oameni pe care vreau sa ii vad cu ochii mintii. E tata ce imi cere numarul de pasaport. I-l dau si imi inchide rapid, deoarece mai are de vorbit cu agentul. Trag o gura de aer si ma imbarbatez. Hei! Nu ma duc la taiere, ci in Norvegia!!! 

Acum. E seara si e liniste. Plec pentru cateva luni, sper ca poate mai mult, insa sunt sigura ca o sa ma gandesc la voi toti! Nu sunt nici prima care pleaca, nu o sa fiu nici ultima, insa e prima oara cand ies din tara, si fie-mi cu iertare, dar am niste emotii imense!

Miraj ...

Stau chircita si ma uit cu frica la umbra ce se apropie de patul meu. Simt lacrimi ce mi se preling pe obraz si incerc din rasputeri sa nu respir, pentru a nu-i atrage atentia. O mana imi lipeste cu putere ceafa de perete si o alta imi imobilizeaza mainile. Daca as fi fost intr-un film, probabil as fi putut ridica un picior, i-as fi bagat mainile in ochi, as fi putut face ceva sa scap din stransoarea lui, insa realitatea este cruda, iar singura miscare pe care o pot face este de fapt un tremur continuu ce nu pare sa il afecteze cu nimic. Incerc sa ii vad trasaturile fetei, insa intunericul il ascunde foarte bine. Parca ar fi un portret obscur de'al lui Picasso. Chip distorsionat ce pare a fi un barbat. Poate panica se dovedeste a fi dusmanul meu desavarsit, avand in vedere ca daca mi-ar da drumul as ramane in aceasi pozitie in care m-a lasat. As vrea sa stau cu ochii inchisi, insa inca mai sper ca o lumina il va trada si voi fi in stare sa il recunosc. 

Pe neasteptate, se intoarce in directia opusa si o ia la fuga. Imi este frica sa ma misc, dar un mugure de speranta rasare in mintea mea. Rasuflu usurata si imi duc mainile la stomac pentru a incerca sa iau durerea de stomac. Asa patesc mereu cand traiesc vreo emotie puternica. Ceva cald incepe sa curga printre degetele lipite de burta si ma uit in sus pentru a vedea daca s-a spart vreo teava. Trec cateva secunde in care caut cu ardoare ceva care sa picure din tavan si apoi ma inmoi ca o carpa si cad usor pe mocheta. Iau mana ce este imbibata in acest lichid caldut si o pun in dreptul fetei. De parca ar fi fost un semn divin, de afara se iveste o lumina, cat pentru a putea vedea clar roseata in care imi este imbracata mana. Apoi iar intuneric. 

Deschid ochii speriata. Sunt plina de sudoare. Primul gest pe care il fac este acela de a-mi pipai burta. Nu e nimic taiat. Realizez ca pe fata am lacrimi uscate, semn ca iar am plans in realitate din cauza unui vis.

We are the people ...

Empire Of The Sun - We Are The People

Merg pe strada, tinand strans in maini cartea ce mi-a acaparat atentia de ceva vreme. Nu stiu cum as reactiona daca as afla ca am o boala incurabila. Sau ma rog, cu slabe sanse de supravietuire. Dupa fiecare pagina pe care o citesc, ma gandesc la miile de copii care trec prin asa ceva. Ajung sa traiasca o viata de spital, sa invete termeni de care multa lume nu a auzit si sa stie cum se administreaza medicamentele pe care le primesc. Dar nu, nu vreau sa mai am imaginea unui copil fara de par, cu trupul micut prins de cine stie ce aparat monstru.

Imi indrept privirile spre mediul in care ma aflu. Strada este plina de oameni care isi vad de drum mai repede sau mai incet. Oare ei la ce se gandesc? Fiecare are cate o problema de dimensiuni colosale... in viziunea lui. Si cine sunt ceilalti sa spuna ca nu este asa. Probabil tipul cel incruntat care merge apasat s-a despartit de iubita lui. La cat de adanca este cuta de pe frunte sunt sigura ca a fost inselat. Iar femeia ce isi duce cumparaturile ca pe o povara isi doreste sa ajunga la casa ei, pentru a se aseza pe un scaun si a sta linistita o secunda. M-am lecuit in a ajuta oameni ce cara pungi de cumparaturi. Ultima oara era sa fiu fugarita, deoarece o babuta a crezut ca vreau sa ii fur cumparaturile si mai ca incepuse sa urle "hoata" in mijlocul centrului. Ce frumos pare cuplul din fata. Probabil a fost dragoste la prima vedere in cazul lor! S-au vazut si au stiut ca isi apartin unul altuia. Se tin de mana si se uita cu drag unul la celalalt. Am vazut si cupluri care nu se potrivesc. Incerc sa ma gandesc de ce sunt impreuna. Poate pentru ca se cunosc de mici si sunt atat de obisnuiti unul cu celalalt, incat cel mai firesc pas este sa isi cladeasca viata impreuna. Sau poate destinul a hotarat ca trebuie sa incerce sa il puna pe el langa ea, pentru ca apoi sa ii dea ceva mai bun. Sau pe ea langa el, pentru ca apoi sa aiba o viata linistita in care nu o sa se gandeasca cu regret la ce a fost odata.

Un baietel mic, se opreste in dreptul meu, fortand-o pe bunica de a carei mana se tine sa se opreasca la randu-i,  si se uita atent la mine. Ii zambesc, stiind ca desi nu ma descurc pe langa copii, acestia intotdeauna vor zambi cand imi vor vedea chipl destins. Asta se si intampla. Baietelul intinde o mana spre mine si rade. Imi scapa un chicotit si ma aplec pentru a-i prinde manuta, insa bunica il ia in brate si ii spune pe un ton ce se vrea a fi cat mai placut "hai sa nu o deranjam pe tanti".

Strang la piept cartea ce mi-a acaparat atentia de ceva vreme si ma uit la copilasul ce a si uitat ca m-a vazut vreodata, deoarece calutul rosu din vitrina este mult mai interesant. Oare va apuca sa isi traisca viata la maxim? Sa traiasca o poveste de iubire, chiar daca nu o va finaliza cu un altar, sa faca la randul lui o mica creatura, sa care de plase pline de cumparaturi, sa ajunga la batranete si sa se rasteasca la galagiosii din fata blocului? Ii doresc sa da! Dumnezeule ai grija sa da...

Nostalgic... poate!

Ma uit cu nostalgie la pozele din copilarie si ma gandesc cu drag la momentele in care le-am facut.
Dintr-un cadru alb-negru imi zambeste cu gura pana la urechi Catalina ce am fost. Este mica si cu parul buclat, si toata un zambet. In urmatoarea poza, aceasi Catalina, imi arata fundul, in timp ce sta culcata pe o canapea si incearca sa isi atinga varfurile picioarelor, cu mainile, fara a le indoi. Chestie complicata dom'le, ce ii pare foarte interesanta fotografului. Sunt curioasa daca ar mai avea acelasi farmec sa repet figura la varsta asta. Sau daca m-ar poza cineva. Ba m-ar poza, dar nu ca sa puna poza in album, ci ca sa ma poata identifica personalul de la spitalul de nebuni. Hai mai bine sa trec de poza asta, ca iar imi aduc aminte de nunta la care cameramanul a facut un intreg moment din fundul meu! Chit ca eram mica si simpatica, 30 de min in care ii arat fundul cameramanului si apoi ma stramb la el sunt departe de a fi o amintire placuta peste ani si ani!
Acum, ma priveste din poza o Catalina mai maricica (si la propriu si la figurat). Sta langa o Catrinel mica si se uita cu pofta la sandwichurile intinse pe masa din bucatarie. Traditia noastra. La zilele de nastere, mama facea sandwichuri cu de toate si apoi le insira pe toate pe masa. Fiecare venea si se servea. Dar cata pofta vad in ochii mei. Zici ca mi-a incuiat mama frigiderul vreo cateva zile.
O shit! Am uitat de pozele astea. Pozele pe care nu le voi uita niciodata (daca sunteti extrem de cuminti, in cateva sute de ani o sa le postez pe aici).
Poza nr. 1 : Aniversarea de 14 ani. Abia ne cumparasem aparatul foto si tata incerca sa prinda toate momentele. Ma uit fericita la tortul mare, cu 14 lumanari aprinse. Arata apetisant si se vede din poza ca imi doresc din suflet sa imi pun o dorinta. Dorinta mea mare de atunci era sa se taie mai repede tortul. Acum ar fi sa il mananc singura! :)))
Poza nr. 2 : Aceasi aniversare. Numai ca acum, se vede o Catalina care sufla cu putere spre un tort ce pare ca isi ia zborul imediat. Nu stiu cum a reusit taica-miu sa prinda cadrul asta, dar imaginea iti sugereaza ca sunt pe cale sa provoc un taifun, nicicum sa sting lumanarile unui tort. Si asta pentru ca "efectele speciale" prinse in poze dau senzatia ca tortul va fi luat de vant! Vantul meu :))). A doua zi de la aparitia acestor poze, o prietena (Bianca, nici acum nu te-am uitat!!! :))) ) a avut bunavointa sa arate poza intregii parcari. Nu va pot spune de cate ori am trecut pe langa grupuri din parcare ce mimau "suflatul" meu spre tort. 

Va continua ... cel mai probabil! :D