Mama de Ami

Când am făcut testul de sarcina, nici nu am realizat că este de culoare roz. Simțeam în suflet ca in interiorul meu crește un alt mic suflețel, dar îmi era puțin teama sa nu îmi doresc acest lucru atât de mult încât să fie doar închipuirea mea.  

Când am aflat de Andrei, a fost haos peste tot când am făcut testul de sarcina. Pe jumătate dezbrăcată mă uitam dacă apar liniuțele pe testul aflat pe podeaua băii. 

De data aceasta, a fost totul curat. Am făcut testul fără să murdăresc ceva în jur, bine în afară de mână, că noh, ținta nu e la fel de precisă că la băieți. Am luat bățul, l-am șters și l-am pus pe birou. Aveam ședința la muncă, așa că am intrat și am început să ascult. Acum dacă mă gândesc, nici nu mai țin minte despre ce sau cu cine era ședința. Știu doar că mă uitam la bățul de sarcină și pe măsură ce treceau minutele, se contura a doua linie. Oare? Să fie adevărat? 

Am început sa tremur și m-am scuzat din ședința. Visam să țin în mine această veste și să îl anunț pe Alex printr-o metodă că in filme. În loc de asta, am luat albumul de bebe a lui Andrei, am pus testul în interior și am mers direct în camera în care are biroul. I l-am dat și i-am spus cu o voce ridicată să se uite prin el, că nu l-a mai văzut de ceva timp. 

Se văd clar liniile. Și totuși îmi este teama sa nu fie doar faptul că eu îmi doresc foarte mult acest al doilea bebe. Mai cumpăr un set de teste. Uit să citesc ca tb făcut dimineața, așa că unul iese invalid, celălalt iese foarte palid. Mai cumpăr un test și cu greu aștept a doua zi dimineața. Da, este oficial. Sunt 2 linii care apar în 20 de secunde. Vizita la dr confirmă acest lucru. 5 săptămâni.

Sunt gravidă! 

Despre invidie... Sau nu!

Am auzit vorba Ginei Pistol : "eu nu am invidiat niciodată pe nimeni și de aceea probabil am acum ce îmi doresc" și m-am gândit puțin la cum am fost eu în viață. Oare eu am invidiat pe cineva? 

Țin minte mică fiind când mă uitam la păpușile lui Catrinel. Erau impecabile. Tot ceea primeam noi [alaturi de cei 2 frați ai mei] avea o durată de viață de maxim 3 zile. Pentru că experimentam pe ele copilăria, îmi zic eu acum. Dar sunt mari șansele să fi fost atât de scurtă pentru că pur și simplu le uzam emoțional din prima, ca sa nu le împărțim între noi. Nici măcar o secundă nu mi-aș fi dorit să le iau pe cele ale lui Catrinel sau să mă uit urat la ea pentru jucăriile ei.

Pe măsură ce am crescut, jucăriile s-au transformat în haine. Nici acum nu pot spune că pun mare preț pe haine. Orice as avea, am impresia că este potrivit pentru mine. Când ajung să cumpăr o haină, este cea mai buna haină pentru mine. Ei bine, mai mică fiind de multe ori hainele pe care le aveam nu erau neapărat primele mele opțiuni. A fost o perioadă în care hainele second erau tot ceea ce puteam primi. Perioada aceea m-a învățat să apreciez ceea ce am, nu să invidiez ce au alții. Pentru că dacă invidiez pe cineva, pierd timp prețios în care pot munci spre a câștiga ceea ce îmi doresc. 

În facultate am muncit. Nu ca să am bani de buzunar sau ca să pot cheltui mai mult pe haine, am muncit ca să mă întrețin. În jurul meu erau colegi care munceau ca să meargă în afară sau ca să își ia telefonul ala șmecher. Oare au fost momente în care îi invidiam? Nu cred. Cred că mai degrabă mi-aș fi dorit să am eu mai mult. Și cu toate astea nu am pus bani la ciorap, am cheltuit ca să mă bucur de viață. Și ohooo cât m-am bucurat. Și cât mă bucur. 

Acum. Acum am 2 copii minunați, un soț implicat, o viață normală perfectă pentru mine. Să invidiez alte persoane nu intră pe lista mea de activități. Să mă uit în jur și să mă gândesc la alții? De ce? Mai bine îmi sărut soțul, îmi iau copii în brațe și îmi iubesc familia fix așa cum este ea!

Casa, dulce casa!

Ma uitam la blocurile gri pe lângă care treceam și rememoram locuințele pe care le-am avut de când sunt aici . Locuri în care am trăit în cealaltă viață. Sau cel puțin asa pare acum, ca am avut o realitate paralelă, în care o Catalina și-a lăsat amprenta în mai multe locuri.

Prima locuință pe care am împărțit-o cu Ana. În care am incuiat-o in casa, lăsând-o fără mâncare, fără diversele mici plăceri ale vieții și fără vreo cheie cu care sa poată ieși la aer. Noroc ca aveam balcon, care totuși nu a ajutat prea mult. Eram anul 2 de facultate, as zice ca nu știam prea multe, dar nu scuza faptul ca am privat un om de liberate pentru o zi! Și cu toate astea, Ana m-a iertat și m-a răsfățat, cum numai ea știe sa o facă (cu borcanul de sos de ardei făcut de mama ei, wow!!). Mulțumesc pentru ca mi-ai oferit una din casele mele de suflet și unul din micile refugii către independența! 

Următoarea pe lista e casuta pe care o vizitam pe Carpaților. Wow câte amintiri s-au făcut în acel apartament. 3 vieți de oameni și tot atâtea povesti de dragoste. Și de prietenie, și de adolescență și de viață în general! Nu am locuit permanent acolo, dar m-am simțit întotdeauna ca una de'a casei! Am urat, am iubit, am râs, am fost trista, și indiferent de zi, am avut o a doua familie in aceea căsuța. 

Casa cu gândaci de pe Argintului, o mai ții minte Hon? Wooow! Cred ca acolo am văzut cei mai mutanți gândaci. Dacă ar fi fost țestoase, acolo s-ar fi născut țestoasele ninja. Și totuși acolo a fost casa în care am avut parte de cele mai leneșe momente : seriale, pizza și cluburi. Cumva m-am pierdut și m-am regăsit în acea casa. Și am simțit ce înseamnă să ai un prieten bun, care este acolo sa te susțină, chiar dacă ești departe de versiunea ta optima. Sau de o versiune ce poate fi scoasa din casa! 

Prima garsoniera în care am locuit singură. A devenit casa datorita oamenilor frumoși care mi-au trecut pragul. Și oh ce plăcut era sa te trezești dimineața și sa bei cafeaua în centrul orașului. Și sa te bucuri de duminicile înnorate într-un restaurant citind o carte. Bine, pana sa ajungi la garsoniera cocheta, trebuia sa treci de holul horror, ce părea desprins din filmele cu sperieturi, însă practic ma descria perfect. Trebuia sa treci de exteriorul dur, ca să ajungi la minunea din interior!

To be continued... 

Mamă de Andrei - Pași

Azi ai făcut primii pași. Da, am scris pași. Tu singurel. Nu ai avut nevoie de nimeni sa te susțină. Nu ai avut nevoie de reazem sau de altceva. Ti-ai folosit piciorusele carnoase și te-ai apropiat mai mult de independență. Un cuvant atât de mic pentru o acțiune atât de mare.
Esti un băiat independent de ceva vreme. Ești un băiețel sigur si ambițios. Ai știut dintotdeauna de ce ai nevoie si ce trebuie sa faci pentru a obține acest lucru.
Ai vrut sa stai pe burtica, te-ai rasucit si din acel moment nu a mai fost noapte in care sa stai pe spate. Degeaba visam eu ca trebuie sa te asez pe o parte sau pe cealalta, tu te întorceai cum voiai.
Ai vrut sa stai in fundulet, te-ai așezat. Ai găsit acea suprafață de care te poți ține astfel încât sa stai in fundulet. Ooo si ce bine se vede lumea de aici.
Ai vrut sa te ridici, te-ai ridicat! Marginea patutului e scrijelita de cei doi dințisori pe care ii aveai atunci si pentru ca iti doreai sa ajungi la cea mai înaltă bucată de lemn ti-ai pus forța in picioare și ai împins. Te-am găsit zâmbind din toată inima, tinandu-te de marginea patului și spunandu-mi fără cuvinte "Mamă, uite cât de înalt sunt! Ajung la bucata de lemn pe care mi-o doresc!". Desigur după aceea ai infulecat lemnul cum mănânc eu ciocolată!
Acum mergi. Omulețul meu crește pe zi ce trece și mă gândesc cu oroare la ziua în care nu vei mai avea nevoie de mine... Mami, ramai copil pentru mine, încă puțin!

Cătălina și explozia din minte

"Femeia la naștere își schimba complet gândirea. În mintea ei are loc o explozie și pac, nimic nu mai e la fel". Asta îmi zicea în urma cu ceva ani, un coleg. Mă amuza că are o părere atât de sălbatică despre un lucru atât de natural. Cum poate sa fie atât de inapt sa considere că o femeie își pierde mințile când naște? Și apoi am născut...

A exagerat un pic omul, dar nu cu mult. De când am născut mi s-au schimbat întâi prioritățile, apoi dorințele și ultimul, dar nu cel din urma, cheful. Omulețul mic, pe care îl porți 9 luni în pântec, inevitabil îți va schimba prioritățile în viață. Mai ales când, din momentul în care ți-a prins pentru prima oară degetul cu mânuța, nu mai vrei sa îți dea drumul. Apoi, când îți zâmbește și râde... Ce alt miracol mai poți avea în viață? Normal ca îți schimbă prioritățile. Vrei sa petreci mai mult timp cu el, lângă el, pentru el. Plus ca deși începutul este mai denivelat, cu timpul un copilaș sudează o familie, îi dă un scop mai clar, mai frumos. Deja nu mai poți risipi timpul, pentru ca întotdeauna vor fi doi ochișori mici care vor privi  Nu vrei sa îi dezamăgești, nu? Chiar și atunci când vrei sa stai un pic liniștită, pe budă, ca tot omul. Oare când o sa ma pot "bucura" din nou de aceasta minunata experiență?

Mă gândeam zilele astea cu un pic de dor, la Cătălina din trecut. Oare as vrea-o înapoi? Este și va fi mereu o parte din mine, dar cu siguranță nu mai face parte din cotidianul meu. Cătă din trecut, cu memoria ei, calmul liniștitor, miserupia, micile înjurături? Pasarea de noapte, fumătoarea, iubareata?

Explozia din capul meu a făcut loc unei Cătă explozive, furioase, mârâite, nerăbdătoare. Și nu, nu cu Andrei.. Cu restul. Vreau o cale de mijloc. Vreau sa o găsesc pe Cătă de mijloc. Trebuie sa o găsesc! O sa o găsesc! 

Mamă de Andrei - Începuturi

Daca m-ai fi intrebat anul trecut pe vremea asta dacă o sa fiu mama, ti-as fi raspuns "in nici un caz". Si totuși Ianuarie 2018 ma găsește mama unui Piscotel incredibil de iubibil de 2 luni minunate. Grele, dar minunate.
Cand ma gandesc la mutrisoara lui nervoasa ca nu mai vrea sa pape san, zambesc, il pup pe frunte, il calmez si ii pregătesc formula. In urmă cu o lună nu eram deloc asa senina. Sau linistită.
Aveam impresia ca nu sunt in stare sa fac nimic potrivit. Nici cel mai basic lucru de mamă, alaptarea, nu îmi ieșea! Auzeam in jurul meu povești frumoase, iar cele care nu erau asa frumoase aveau mame eroine in centru. Nu ca mine, o mama pur normală. In prima săptămână de mămică a venit un consilier in alaptare. Eram sigură ca o să fie fix ceea ce îmi trebuie. Ei bine... Nu a fost pe gustul meu sau noi nu am fost pe gustul ei. Ideea este ca după 5 minute in care m-a văzut cum alaptez, s-a uitat la Andrei care începuse sa plângă și a si pus verdictul problemei mele : fren lingual scurt. Apoi inca vreo 20 de minute a vorbit despre asta. Apoi a plecat. Dezamăgită de aceasta experiență am mai incercat să mă descurc singură.
Cred ca aici e momentul in care dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine, clachezi. Îmi uram jumătatea in ultimul hal. Îmi venea să urlu la el și să sar pe el din orice motiv. Că trebuie să mă ridic din pat, că trebuie să mănânc, că trebuie să respir. Dar cel mai mult din cauză că numai eu aveam sâni de alaptat! Noroc că el reacționa diferit "Iubita mea, trebuie sa papi" si o îmbrățișare. "Iubita mea, dormi ca stau eu cu bebe!", "Iubita mea, dacă nu mai poți, ii dăm doar formulă, nu mai plânge!" hop o altă îmbrățișare.
Am decis să mai acord alăptării o sansă. Deja Piscotel nu mai stătea la sân aproape deloc. Norocul a venit cu Ana, datorita căreia am reușit sa alăptez până la 6 luni. S-a văzut clar diferența. Ana, de cum l-a văzut pe Andrei l-a luat în brațe și a început sa vorbească cu el, a început sa ma roage sa ii arat cum îl alăptez.. Trei ore mai târziu, cu ajutorul unor mameloane de silicon, Andrei a avut o masă copioasa de Titi. Nu cred ca pot explica sentimentul pe care l-am avut când în sfârșit am putut sa îmi folosesc sânii în scopul pentru care au fost creați. E unic și prețios!

Mamă de Andrei. Primul episod de groază!

Ma uit la mânuța ta mica strivita de banda branulei. Ma uit cu groază si cu o neputință ce doare.
Nu știi cu adevărat ce este neputința până nu ajungi într-un astfel de moment, in care slăbit, el este incolacit in jurul tău și tu, cea care ar trebui sa il protejezi indiferent de circumstanțe nu ai ce sa faci. Poți doar sa astepti si sa te rogi. Te rogi la Dumnezeu, la Sfinți, la Îngeri...
Mă uit la mânuța ta mică cum îmi ține degetul ferm. Îmi vine sa plâng atât de tare că încep sa tremur ușor. Observ ca te miști și ma opresc. Tu ești mai important decât orice slabiciune de-a mea.
Spitalul de copii e plin de pacienți. Aparent e epidemie de enterocolita si noi facem parte din cei "norocoși". Doctorita tânără, eu zic pe la max 30 ani, ii spune asistentei "Uite [arătând spre al meu bebe], nu are nici un an si ar trebui sa il tin aici... nu mai sunt locuri. Il externez ca nu mai sunt locuri. E normal?"
Mă uit la mânuța ta mică si mă simt invizibilă, deoarece aceasta e o situație în care nici un giumbusluc învățat până acum nu îți aduce zâmbetul pe buze.
"Sunteți de acord sa ii punem branula? Este deshidratat!" ma întreabă ferm Doctorita. "Da".
"Vino sa ii pui branula și ăstuia mic... Da stiu.. nu a făcut anul!"
"Va rog să ne lăsați sa ne facem treaba doamnă". Aud ca prin vis cand bebe meu începe sa urle. Sunt împinsă usor in alta cameră chiar dacă spun "stau eu.. stau lângă el". Sunt împinsă din nou, chiar dacă încep sa plâng.
"Mai rău faceți dacă stați aici"!
Observ cum ii pierde urma din mânuța si mai încearcă o dată. Urletele ma fac sa ma cutremur si sa îmi repet in minte EȘTI O MAMĂ GROAZNICĂ!
"Nu pot, încearcă si tu" spune asistenta pe lângă care trec spre a ma duce la el si a-i prinde fetisoara ingrozita "sunt aici mami, sunt aici lângă tine. Chiar dacă nu ma vezi, sunt lângă tine!" Sunt împinsă iar afară.
Asistentul care trece pe lângă noi pare amuzat "ia uite, copilul plânge înăuntru si mama afară"
Din fericire el reușește sa ii pună branula in cealaltă mâna. Cred ca băiețelul meu este epuizat de cât a urlat. Are forța doar să se agațe de mine. Cât mă urasc!
Ma uit la mânuța ta mică si mă intreb de ce nu am nici o putere magică?
(a trecut episodul, suntem bine și Andrei este fericit, vesel și din ce în ce mai minunat!)