Ore tarzii...

Deschid ochii si ma uit panicata in jur. Ma rog sa fi fost doar un vis. Imi trebuie cateva secunde sa gasesc mobila si colturile peretilor atat de cunoscute. Respiratia imi incetineste si sunt recunoscatoare sa ma trezesc. Aud cum este apasata clanta si imi spun "Mosule, nu e timpul de glume". Se deschide usa la baie si ma gandesc ca este el. Sau ea. Sau amandoi. Sunt aici si imi alunga cosmarul in colturile intunecate ale mintii de unde va reveni curand. Ca doar nu dispare niciodata. 

Se aude curgand apa de la dus si cumva, desi e 4 dimineata, nu mai am somn. Singuratatea asta ustura. Mai ales la orele tarzii in noapte. Sau devreme in dimineata. Si cand sunt cu cineva, tot singura sunt. Inconjurata de nelinisti, frica si nesiguranta. Dar voi nu trebuie sa stiti asta. Mama stie. Mama stie si a vazut ca sunt ca un geam armat. Frumos colorat, cu nervuri de aur ce se impanzesc pe toata sticla. Nervuri ruginite si sticla sparta. Frumos de departe, dar spart si taios de aproape. Sunt puternica. Nu ma sparg. Dar sunt ciobita si tai. Zgariata de unul, de altul, lovita si crapata, dar intreaga. Daca te apropii, incepi sa vezi santuri adanci si magnetizat de frumusetea cioburilor, incerci sa ma atingi. Nici nu simti taietura si imi manjesti sticla cu sange. Partea urata e ca sangele ramane si ajunge sa ma macine si ala. Nu mai caut sa te tai, pentru simplu fapt ca nu vreau sa imi manjesc suprafata cu mizerie.

Ma intorc pe partea cealalta a patului, catre fereastra. Obisnuita cu intunericul, nu mai este atat de intunecat cerul. Imi place cand vad luna plina. Nu este cazul in seara asta, dar imi place in general luna plina. Atat de frumoasa, de luminoasa. Si singura. 

Ma asez pe spate si ma holbez la tavan. Alb. Si gol. In casa mea, daca o sa am vreodata asa ceva, o sa imi scriu tavanul. O sa iau o scara si sabloane de litere, o sa trasez linii si o sa scriu. O sa il umplu cu cuvinte, negru pe alb, ca si cum m-as uita la pagina unei carti supradimensionate.

"Abia astept sa treaca si ce a mai ramas"...

La revedere...

Ma uit la telefon cu ardoare, in speranta ca voi trimite semnale telepatice catre tine, imi vei simti gandurile si pasiunea, vei pune mana pe telefon (sau pe volan) si vei face ceva sa ma auzi, sa ma vezi, sa stii de mine.

Nu mare imi este mirarea cand realizez ca sistemul de transmitere a datelor pe cale telepatica este defect. Mergem pe principiul ca atunci cand iti doresti ceva din suflet, slabe sanse sa primesti. Scuza cea mai buna : sunt femeie, visez mult si bine. 

Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca asa pot defini ce avem. Ce am avut. Eu in expectativa, visand si aberand, tu aiurea, probabil tot visand si aberand. Dar nu la mine, cu mine sau in jurul meu. 

Nici nu stiu cand a trecut timpul. Ca doar a trecut pe langa mine. Cert este ca nu a fost de partea noastra. 

Intotdeauna am blamat oamenii care viseaza relatii la distanta. Dom'le, asa nu merge! Iubire, iubire, dar ochii care nu se vad, se uita. Desigur, trebuie sa te lovesti de un prag, ca sa stii ca e acolo. Eu m-am aruncat pe prag. Am vrut sa vad daca rezista si mi-am luat-o in freza. Ca sa vorbesc in jargoane. Sa nu dramatizam si sa varsam lacrimi in van, iubire mare nu a fost, dar ceva, ceva tot a miscat. 

Si uite-ma acum, lasand la o parte telefonul, ardoarea si dorintele. Simpla si umila. Realizez ca mi-ai facut bine. Tot asteptatul ala m-a invatat ca nu voi primi nimic stand degeaba. Ce e al tau, e pus deoparte si probabil asteptatul in fata unui obiect ce nu misca, te impiedica sa iti vezi de treaba (ar trebui sa iti sune cunoscut!). .

Tot asteptam sa ajung la ura. Sa te urasc. Am citit mult si in unele situatii nu mai gandesti limpede. Am citit ca urmatorul pas este ura. Resentimente. Nu am asa ceva. Probabil ma descarc prin alte metode, care nu implica a printa o poza de-a ta si a-i da foc. A da, a printa! Adu-ti aminte ca nici macar o poza nu avem! Probabil daca as fi avut ti-as fi lasat un gol imens in locul ce ar fi trebuit sa iti tina capul. Daca as fi simtit ura. Asa, e prea mare efortul.

De ce scriu aceste randuri? In speranta ca nu le vei citi si nu vei stii ca situatia ar fi fost alta in alte circumstante, in alt oras, in alta viata.