Pact cu diavolul...

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

[...]  Apare Z... langa banca mea.

"Buna! Ce faci?"

Ma intorc la el si fac ochii mari, de parca as fi vazut un monstru si nu baiatul de care imi place.

"Cata?"

Realizand ca as putea cadea intr-un penibil mai mare de atat incerc sa ii spun pe un ton cat mai nonsalant "AAaa... M-ai speriat"

"Scuze... Uite.. am auzit ca ai facut tema pe care ne-a dat-o profa. Stii, avem si noi ore cu ea... Se poate sa imi imprumuti si mie caietul pana maine? Ca nu am inteles bine derivatele astea.. Derivate! Auzi! Ce nume mai e si asta! Si ma gandesc ca tu te pricepi mai bine.. "

"Doamne ce frumusel e... Cum de nu l-am vazut pana acum asa?" ma gandesc in timp ce vorbeste el.

"Adica mi-au spus baietii ca te descurci.. Intelegi? Si cum avem aceeasi tema ma inspir de la tine... Sau poate doar o copiez... Ha Ha Ha" si incepe sa rada stanjenit intrebandu-se probabil de ce nu zic nimic.

"Poftim?" ii spun scuturand din cap si imbujorandu-ma la gandul ca nu am auzit nimic din tot ce a spus.

"Poti sa imi imprumuti si mie caietul de mate?"

"Desigur" ii spun fara sa stau pe ganduri. Umblu in ghiozdan si ii scot rapid caietul cu pricina. "Poftim! Sper sa te ajute la ceva" si ii zambesc cat pot de dragut.

Din momentul in care a iesit din clasa, am inceput sa plutesc. Ma simteam ca o salvatoare. Imi imaginam cum ma va cere in casatorie pentru ca sunt asa de desteapta si pentru ca inteleg matematica. Am plutit pana acasa. Am plutit cand am iesit in fata scarii. Am plutit cand m-am plimbat prin oras. Am plutit cand am facut temele. Am plutit si cand am ajuns a doua zi la scoala. Am plutit... Am plutit pana cand mi-a dat caietul. Am plutit si cand a iesit din clasa. Am plutit pana am deschis caietul pentru a vedea daca nu cumva a scris ceva pe acolo, vreun mesaj secret, vreo poezie, vreo fraza dintr-o carte. Am rasfoit tot caietul si am ajuns la sfarsitul lui. "Nuu...." Deodata chipul mi s-a intunecat si am inceput sa tremur. Lacrimi mi s-au format in coltul ochilor si gura mi s-a intredeschis usor. Inima a inceput sa imi bata cu putere si singurul lucru pe care mi-l mai doream era sa se formeze un crater in dreptul meu si sa ma inghita pamantul. De la sfarsitul caietului, pe coperta mai exact, imi zambeau nepasatoare toate literele pe care le scrisesem cu o zi in urma.... Nu imi zambeau, ba chiar radeau malefic si ma aratau cu degetul, zicandu-si una alteia ca nu exista o mai mare idioata ca mine. Mi-am simtit capul greu, si fara a ma mai impotrivi creierului, am inceput sa il izbesc de caiet, implicit de banca.

Pact cu diavolul...

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

La ora de matematica, profa vorbeste despre derivate. Mai exact ii explica unui coleg care este regula derivarii, pentru a mia oara. Avand in vedere ca am terminat exercitiul, intorc caietul si incep sa desenez pe coperta acestuia. Desenez o cheie si apoi un breloc care este legat de aceasta cheie. Apoi fara sa realizez incep sa schitez ceva. Se contureaza un mare "Z...." pe care il ingros, ii fac onduleuri si apoi il leg nonsalant de cheie. Ca si cand as realiza ce am facut, acopar brusc caietul, gest destul de brutal si zgomotos. 

"Catalina, s-a intamplat ceva?" o aud pe profa si realizez ca toti colegii de uita la mine. Ma inrosesc instant si caut rapid in minte un raspuns prin care sa ma scot. 

"Hmmm.. tocmai am avut o revelatie cu privire la ceea ce ati spus d-voastra si am reusit sa termin exercitiul!" ii raspund dintr-o gura de aer. 

"Bine, bine.. atunci pastreaza linistea sa ii apuce pe toti revelatia asta!" imi spune ea zambind si se intoarce iar la colegul de la tabla.

Rasuflu usurata, si imi intorc caietul la exercitiul rezolvat. Mintea din pacate imi zboara iar la seara minunata. Mai trec 2 exercitii pe care le rezolv la fel de repede ca pe primul, si cand realizez ca o sa mai dureze ceva pana se dumiresc toti cum sta treaba cu matematica asta, imi intorc iar caietul pentru a-mi admira capodopera. Pana la urma "Z..." ar putea fi numele oricui, nu? Si fara a avea nici o rusine, incep sa ii scriu numele de familie alaturi de prenumele meu "X... Catalina". Incerc sa fac o semnatura care sa aiba la baza numele lui. Chicotesc in sinea mea la gandul ca ma antrenez de pe acum, insa asta nu ma opreste sa continui sa ma semnez. Nu las nici un coltisor nesemnat. Si ca un facut aud si soneria. Profesoara ne spune rapid temele pentru a doua zi  si apoi ne lasa sa ne vedem fiecare de pauza lui. 

Ca intotdeauna, iau baietii fumatori si mergem in toaleta pentru a trage o tigara. Avem pana si jocul nostru "Nu scrumam, la cine pica scrumul nu mai fumeaza", pentru a ne lupta pentru putinele tigari pe care le avem. Ma pun in dreptul usii de la baie, care are vedere spre clasa de matematica. Acolo vad colegii zburdand din banca in banca, si cu putin noroc poate o sa il vad si pe el. Nu am noroc. 

Trece ziua fara sa ne dam seama. Desigur, a doua zi suntem foarte putini cu temele rezolvate. Profa se enerveaza si ne obliga sa devenim mai activi la ore, fapt pentru care nu imi mai lasa timp de a ma gandi la activitati extracurriculare. Ora se termina mai rapid ca niciodata  si nu incepe bine pauza ca apare Z in fata mea!

Pact cu diavolul...

Ryan Adams and The Cardinals - Wonderwall

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Ca in orice poveste, eroul principal trece si prin momente urate pe care si-ar dori sa le stearga din memorie, dar care il caracterizeaza si il formeaza. In cazul de fata, avand in vedere ca pactul cu diavolul nu a venit din prea mult bine, eroina principala, adica eu, am fost pusa in ipostaze mai putin placute, din care nu am iesit tocmai cu zambetul pe buze. Una dintre acestea isi are inceputul intr-o seara cetoasa de februarie, intr-un restaurant dintr-un oras micut, unde intamplator sarbatoream onomastica unui coleg. Eram foarte multi invitati, colegi de clasa, colegi de scoala si persoane apropiate ale respectivului coleg. Avand in vedere ca personalitatea nu imi permitea sa stau ascunsa intr-un colt obscur, ma aflam in centrul atentiei, ba chiar in centrul meselor, dansand frenetica. Deoarece melodia imi intrase sub piele, simteam un plus de energie pe care l-am folosit pentru a ma batai prin toata incaperea, sarind de la o persoana la alta, ridicand-o de pe scaun si imbiind-o in a dansa la randu-i. La un moment dat, ajung la un coleg de la clasa de matematica. Nu stiam cum il cheama, dar il mai vazusem pe holuri sau cu baietii, si ma amuza faptul ca la inceputul anului l-am auzit vorbind cu o voce foarte ridicata pentru un baiat. 

"Hai, nu mai sta jos, ritmul iti ordona sa dansezi" ii spun zambind si atentionandu-l cu degetul aratator. 

"Bine, bine... Dar nu stiu sa dansez foarte bine" imi raspunde pe un ton foarte masculin si se ridica in toata splendoarea. 

Ca intr-un vis, totul in jur se incetineste si ca pe un fluture care iese din gaoace, incep sa il vad cu adevarat pe tip. Era mult mai inalt ca mine, avea un ten masliniu si un corp atletic. Tunsoarea era in stil "Nick Carter" (ehe, cine stie de BackstreetBoys anii 2002, stie despre ce vorbesc, ceilalti sa se gandeasca la un castron :P), fapt ce ii incadra ochii caprui, mari si patrunzatori. Buzele erau carnoase si cu ajutorul lor chipul era perfect per total.

Daca pana atunci sarisem ca un cangur, cand m-a prins de maini am inceput sa ma fastacesc, si numai datorita beculetelor multicolore din local nu s-a oprit lumea in loc din cauza rosetii ce mi se instalase pe fata. Ca un facut, s-a schimbat melodia si a inceput un blues foarte linistit. Tipul de langa mine s-a uitat zambind, intrebandu-ma cu ochii si un zambet daca dansam. Avand in vedere ca inca imi tinea o mana intr-a lui, am bagat ochii in pamant, am ridicat din umeri si m-am apropiat de el.

Cand mi-a cuprins talia, am simtit un fior prin tot corpul si pentru prima oara incepusem sa ma intreb daca asta inseamna dragostea despre care auzisem atatea. 

"La ce te gandesti atat de intens?" ma intreaba el usor.  

Realizez ca nu sunt singura si zambind ii raspund fara sa ridic capul catre el "Nu stiu cum te cheama.."

Incepe sa rada usor si imi raspunde "Z..."

To be continued...

Pact cu diavolul...

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Si uite asa  am aflat ca sunt boboc intr-o clasa cu multi baieti. Si totusi, perioada de "liceana" nu este doar perioada in care am avut cel mai mult de'a face cu baietii, ci si perioada in care mi-am incercat conditia bahica si plamanii. Alaturi de prietena cea mai buna, am cautat si gasit locuri publice si mai putin publice in care sa putem fuma si bea in liniste. Cred ca la vederea incapatanarii de care dadeam dovada cand aveam o sticla in mana, si anume nu ma lasam pana nu o terminam, Doamne Doamne l-a cautat pe Belzebut si pentru prima oara in istorie au stat de vorba. Eu, inocenta de mine, radeam cu sticla de Tanita (hai nu mai judecati, ca peste jumate dintre voi ati avut asa ceva in mana, ba' poate v-ati pupat cu sticle de Unirea sau cine stie ce licori romanesti cu nume mult prea ciudate) intr-o mana si o tigara in cealalta, in gara, sarbatorind ziua unei prietene. Trebuie sa specific ca chiuleam de la religie si ca era mult prea zi pentru a fi facut ceva legal, lasand la o parte varsta frageda.In orice caz, dupa ce am calculat ca este timpul sa ma duc la urmatoarea ora, putin ametita si foarte vesela, m-am indreptat cu repeziciune spre liceu (gara era la 5 minute de liceu). 

In curtea liceului, un "smecheras" dintr-o clasa mai mare, dupa care salivam in secret, pleca de la scoala tinandu-si de mana piesa de colectie. Ca orice "smecheras" care se respecta, in special cand e cu gagica, tipul a inceput sa faca misto de lipsa de suplete din vremea aceea. Avand in vedere ca pe langa suplete, imi lipseau si instinctul de conservare si miserupia, m-am intors catre ei si am inceput sa il injur pe respectiv ca un birjar far' de munca. Mare greseala! Desi in astfel de situatii, "smecherii" se intorc catre jigodii, eu in cazul de fata, le injura si pleaca, tipul s-a tras din stransoarea gagicii lui si s-a indreptat cu pasi repezi spre mine. Trebuie sa rescunosc ca mi-am vazut putina viata prin fata ochilor in timp ce se apropia.

S-a oprit in fata mea. As fi zis ca am stat frunte in frunte, dar trebuia sa se aplece cam mult pentru a putea fi posibilia aceasta ipoteza. Sa revin, s-a oprit in fata mea, s-a uitat cu ura la mine, m-a prins de frunte si mi-a impins capul. "Sa nu mai indraznesti sa injuri de mama, graso!". De sus, Doamne Doamne si Necuratul stateau la brat si se uitau cu atentie la mutra mea speriata, spunandu-si "asta ar trebui sa o calmeze!". Eu, am rasuflat usurata, am asteptat ca tipul sa se indeparteze bine, si luand o gura sanatoasa de aer, am urlat dupa el "BA, @#$@$%#% !!!!" si am luat-o la fuga! 

Desigur, faptul ca eram cu multi baieti in clasa, s-a dovedit a fi o usurare pentru mine, deoarece desi tipul a venit sa ma caute la clasa, cred ca si-a pierdut curajul cand a vazut ca sunt inconjurata de baieti. In orice caz, atunci a fost ultima oara cand am mai amestecat alcoolul cu scoala.

To be continued

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
Avand in vedere ca nu era un esec total intrarea mea la liceu, trebuia sa sarbatoresc cu fetele, motiv pentru care am vorbit cu Cristi si am stabilit ca o sa ne intalnim cu el si cu gasca lui, din care facea parte si varul sau, la Mc Dorris sa jucam biliard si sa bem un suc (aka cateva beri!).
Am ajuns acolo vesele si pline de chef. Baietii jucau deja biliard si pana au terminat ne-am asezat la masa pentru a savura o bere. Stateam cu Catrinel si ii analizam pe toti prietenii lui Cristi. "Mie imi place cel inalt. Este asa dragut si are o fata asa frumoasa" ii spuneam in timp ce ma holbam ca o nesimtita la varul lui Cristi. Desigur ca omul a simtit ca prea ne radeam in directia lui si deodata m-am trezit ca raman fixata in privirea lui. Cand am realizat ca suntem prea evidenti ne-am inrosit amandoi si am lasat capul in jos, ca si cum am fi fost prinsi in cine stie ce ipostaze. Toata seara am incercat sa stam cat mai aproape unul de celalalt, . "Stii, eu nu prea stiu sa joc biliard, vrei sa ma inveti tu?" ii spun nevinovat, sperand ca astfel ne vom conecta mai repede si poate vom scapa de timiditatea care ne inconjura. Catrinel s-a uitat la mine ciudat si a inceput sa ii sopteasca lui Cristi despre minciuna pe care am bagat-o, moment in care au inceput sa rada amandoi de mine. "SHHHHHHHHHH!" La urmatoarea partida, Cristi a sugerat sa raman eu cu Alex, "ca sa ma invete sa joc biliard". Desigur ca spiritul meu de castigator nu s-a lasat si pana la urma am castigat partida, dar asta m-a ajutat sa il conving ca trebuie sa se revanseze printr-o plimbare. 
Si uite asa, am ajuns cu tipul asta prin parc. Trebuie sa va precizez ca in acea perioada, parcul era in lucrari, si se puneau pavaje, astfel peste jumatate din el era aproape imposibil de strabatut. Dar noi, ca eroii din filme am inceput sa ne urcam pe movile, sa intram cu picioarele in baltoace si sa sarim gropile (eee exagerez si eu un pic). Ultimul "obstacol" reprezenta o jumatate de drum nebatatorita. Alex, ca un gentleman ce era, nu s-a oferit sa facem schimb de locuri si sa ma lase pe mine, cu pantofii mei cu talpa groasa cat China, sa merg pe partea asfaltata, ci m-a tinut strans de mana cat am strabatut portiunea aceea. Avand in vedere ca nu sunt cel mai stabil pieton, am reusit sa ma impiedic cu gratie, si am aterizat in 4 labute. Gandindu-ma acum, cred ca ma asemanam cu o vaca la pascut. Alex, a fost extrem de prompt, si m-a ridicat rapid. De la cazatura, incepuse sa imi curga sange din genunchi. Alex, s-a asezat in genunchi in fata mea, a scuipat in palma si a inceput sa imi stearga rana. !?!?! Am facut ochii mari si am ramas blocata, in timp ce baiatul imi stergea cu meticulozitate si saliva jelitura (ca sa nu mai repet genunchi). Nu stiam daca sa imi fie scarba ca tocmai a pus saliva pe rana mea sau sa apreciez ca sta in genunchi si incearca sa imi curete rana. Nici acum nu stiu daca sunt incantata sau oripilata. Dupa incident, ne-am mai plimbat putin si ne-am intalnit cu un amic care mi-a soptit ironic "Nu stiam ca iti plac uriasii".
Din pacate, in perioada aia eram destul de influentabila, si din cauza acelei vorbe, nu am apreciat faptul ca el m-a vrut asa cum eram. Mai mica decat el, mai grasuta si cu gura mare.

P.S : l-am vazut la un an, si era mai frumos ca niciodata!
P.S.S : nu mai stiu cum il cheama si ii cer scuze... mi-ar placea sa il revad :D


To be continued....

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Dupa ce am aflat ca Mos Craciun nu exista, Mos Nicolae nici atat, magia primului sarut  ramasese unul din putinele lucruri in care mai credeam. Ei bine, m-am inselat! Asta nu m-a impiedicat in ziua in care am vazut listele de la liceu sa sar in sus de bucurie. Eram doar 4 fete in clasa. Visam cu ochii deschisi la 15 septembrie si covorul rosu pe care aveam sa pasesc ca o diva. Catrinel mi-a tras una dupa ceafa si mi-a subliniat faptul ca nu am intrat la informatica si asta este o problema destul de grava pentru ai mei parinti. Picioarele mi-au zburat de pe covorul rosu direct in iad. Vedeam trigonul inflacarat in mana tatei, care dupa esecul examenului de capacitate (pe care l-am "picat" cu 8:90), acum avea de infruntat esecul intrarii in clasa de electronica si automatizari. Ca intr-un desen cu Sailor Moon, fata mi s-a schimbat si locul bucuriei a fost luat de o disperare fara seaman. 

"Merci.. d'aia esti tu prietena mea cea mai buna!" si luandu-o de mana, ne-am indepartat de liste si ne-am indreptat spre barul cel de toate zilele. "Si asa nu vin ai mei acasa decat diseara, putem astepta sa vedem daca joaca cineva o bila" imi tot spuneam, incercand sa imi ridic moralul prin simplu fapt ca orice s-ar intampla, se va intampla mult mai tarziu deci nu am de ce sa stau suparata.

Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe Cristi care juca biliard, fapt ce ne-a bucurat instant. De ce? In Mc. Dorris mergeam de juma' de an si in ultimele 4 luni mergeam fara un chior in buzunar. Intotdeauna se gasea cineva care sa ne cumpere un suc, sa ne dea o tigara si sa ne faca cinste cu o partida de biliard. In orice caz, am jucat "o bila" cu Cristi care ne-a rugat sa ne vedem mai pe seara ca vine cu var'su care nu prea are treaba cu lumea noastra. Catrinel a sarit imediat "Daaaaaaa! NE VEDEM DISEARA!!! CATAAAAAAA, VINE VAR'SU". Fara prea mult chef, m-am uitat la ea urat si i-am raspuns cu sarcasm "Daca nu o sa il deranjeze pe var'tu faptul ca o sa imi lipseasca o mana si un picior, si o sa mai si sangerez, nu e problema". Ei au inceput sa rada din tot sufletul si eu mi-am adus aminte ca pentru mine a inceput "the final countdown"

Se apropia momentul critic in care trebuia sa intre tata pe usa si cand am auzit clanta miscandu-se aproape ca mi-a sarit inima din piept. Ca de fiecare data cand vreau sa spal putina, casa luceste, mancarea e pe foc si masa e aranjata. Au intrat ai mei pe usa si s-au oprit in prag pentru a se holba la curatenia din hol. S-au uitat unul la celalalt si au intrat tematori in bucatarie. "Ce ai facut?" ma intreaba mama urmarindu-mi atenta gesturile, ca pentru a capta orice semn prin care ar trebui sa il retina pe tata. "Catalina, s-a intamplat ceva?" ma intreaba si tata. Incercand sa fac ochii cat mai mari (in urma cu 5 minute incercasem sa ma fac sa plang si fixesem un punct din tavan.. nu a mers!) am spus extrem de incet "Am intrat la electronica si auto...." lasand ultimul cuvant pierdut in spatiu, asteptand reactia rece. "Ce ai spus?" ma intreaba ai mei la unison. "Am intrat la ... electronica si automatizari..." si am inchis ochii.
Neasteptat, s-a dovedit ca teama mea era nefondata si tata a fost chiar mandru de mine, deoarece si el a urmat acelasi profil, motiv pentru care am reusit sa ies din casa cu mai multi bani decat de obicei chiar ...

To be continued!

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
Si uite asa m-am trezit din teribilul vis cu accidentul de masina. Si aveam 13 ani jumate, un tatuaj pe spate si o tigara in mana. Eram o adolescenta tipica, la care mai adaugai o inteligenta peste medie, o atitudine superioara si niste replici sarcastice care nu isi aveau locul. Primul sarut avea sa se intample la varsta aceasta. 
Obisnuiam sa mergem destul de des cu parintii in camping. Cu parintii si cu cortul de armata pe care il aveam in dotare. Probabil multi dintre voi stiu ce inseamna un cort de armata, si pentru cei care nu stiu, va pot spune ca un cort de armata inseamna multa indemanare, inteligenta si forta, deoarece acest cort presupune multe fiare si un ditamai cortu' in care trebuie racordate acestea. Prima oara cand ne-am pus pe montat cortul, era 10 noaptea si tata era putin ciupit. Ei bine, la ora 12, eram vreo 5 oameni cu scheletul cortului din bare, pe care incercam sa il introducem in cortul-material pe care il tineau alti doi oameni, in fata tatalui meu care ne dadea indicatii. Daca nu vi se pare nimic ciudat pana aici, ei bine, incercam sa introducem respectivul schelet pe usa cortului! 
Eram la Brusturet, si tocmai ce ma amuzam cu Sis pe terenul de fotbal de care nu avusesem parte cu o vara inainte la Voinea, cand am realizat ca avem si jucatori de partea cealalta a terenului, niste baieti chiar foarte draguti si extrem de singuri (iarasi, la Voinea avusesem parte de niste baieti extrem de logoditi!). Ca la orice iesire pe munte, oamenii incep sa isi vorbeasca familiar, cautand scuze ca "Puteti sa imi dati si mie toporul ca sa tai niste lemne" sau "Ce fete galagioase aveti" sau "Damn! Voi chiar nu va saturati sa dati atat din gura?" si ajungand intr-un final a-si imparti bucatele (in cazul nostru fiind noi... care am ajuns sa stam pe la cortul celalalt!). Dupa ce ne-am bagat in seama, parca le-am aruncat mingea fix in table, nu mai sunt sigura, am ajuns sa fim nedespartiti. Ei 4 baieti cu parintii lor, noi 2 fete si fratemiu (ca parintii erau ocupati cu restul rudelor cu care venisem) am hotarat sa facem o urcare pana la "La Table" un platou ce se presupunea a fi genial. 
Nu o sa va plictisesc cu detaliile acestui drum (sus am avut parte de cea mai mirifica priveliste, in stanga o turma de oi albe ce pasteau linistite langa o cabanuta ca in povesti, in drepta iarba lunga cu floricele galbene prin ea si deasupra tuturor maiestrul varf Piatra Craiului.), o sa sar direct la momentul in care eu si unul dintre tipi am ramas in urma grupului. Scuza? Obosise saracul de carat o feriga! DA! Ati citit bine, tipul cara o feriga, pentru maica'sa voia sa o duca acasa, si eu ma oferisem sa il astept pentru a se odihni putin. Stateam linistita langa el si incercam sa port o conversatie amiabila, cand deodata se aseaza peste mine si isi apropie buzele de ale mele. Chipul lui se vedea extrem de ciudat in lumina soarelui. Imaginati-va o poza arsa in care pielea se vede ca de capsuna si apoi simtiti o limba care isi face loc intre buzele voastre. Cred ca am stat la acel sarut ca un copil extrem de speriat la dentist. Cu gura deschisa si cu privirea unei victime care asteapta sa ii cada din greseala cutitul in spate! Ca sa adaug mai multa intensitate momentului o sa amintesc si de incercarea lui de a-mi da jos sutienul costumului de baie si reusita mea de a-i sparge outele (hello, eram la primul sarut, si din pacate pentru el nu la prima tentativa de a da cu genunchiul in OO). Dupa ce l-am vazut cu genunchii la soare si cu mainile pe pretios, am luat-o la fuga pe poteca. Si nu m-am mai oprit decat cand am dat de o gasca de biciclisti. Care mergeau in directia opusa mie si incercau sa ma convinga sa merg cu ei (eu habar n-am sa merg pe bicicleta!!). Din fericire, cand venea unul spre mine sa ma ia de mana, i-am auzit vocea lui fra' si am tulit-o spre el. Am ajuns teafara la cort si nu m-am mai miscat de acolo pana la plecare!

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.
Din ziua in care am murit nu am foarte multe amintiri. Orele dinaintea accidentului nu au fost cu nimic mai speciale de orele diminetii unei alte zile. Plecasem cu masina spre firma tatei si fredonam fericita o melodie. Ca niciodata, simteam ca este una din zilele mele bune si puteam sa jur ca ceva minunat mi se va intampla. Nu m-am inselat decat la partea cu "minunatul". Ultimele clipe din viata mea sunt si cele mai clare. Culoarea semaforului era verde si am apasat pe acceleratie pentru a fii sigura ca nu mi se va schimba, nu m-am gandit nici macar o secunda ca se va trezi un smecher de capitala sa treaca pe rosu. In mijlocul intersectiei am vazut cu coada ochiului botul jeepului care se apropia mult prea repede din partea stanga. Era ceva in neregula. Deodata am auzit un sunet puternic de metal lovit amestecat cu sunetul unui geam spart si prin fata ochilor mi-au trecut mii de punctulete stralucitoare. Nu am simtit nici macar o durere. Sunetul claxonului m-a trezit din soc si nu intelegeam de ce nu il opreste cineva. Bordul era plin de sange si prin geamul spart puteam sa vad oameni ingroziti care se oprisera in coltul intersectiei. Eram singura. Atat de singura.
 Imaginea a inceput sa se innegreasca si peisajul a inceput sa se schimbe. Ca intr-un desena animat, spatiul a inceput sa se micsoreze, strada sa se transforme in pereti, chipurile oamenilor sa para familiare... si m-am trezit in clasa a 3-a cand doamna invatatoare m-a pus sa recit o poezie de Mihai Eminescu la cercul de literatura. Eram rosie la fata si nu eram sigura ca stiu poezia, dar cu toate astea am inceput sa zambesc si indreptandu-mi spatele am dat sa deschid gura. Stiam ca o sa spun poezia, dar nu am apucat sa ma aud pentru ca imediat s-a schimbat imaginea. Eram in fata bradului de Craciun si langa mine erau cu totii mama, tata, Moni, Georgi, cantam colinde si puneam globuri in brad. Imi era atat de dor de Craciunul asta. Bradul este inlocuit de un bradut de plastic in miniatura, sunt sigura ca este al Biancai, si sufrageria devine camera de camin in care intra Ana zambitoare cu cele 2 cani de cafea Lavazza. Doamne cat mi-am dorit sa beau cafea din canile alea. Iar apoi totul se transforma intr-un hol si le vad pe fete intinse pe jos asteptandu-ma cu tablele in mana. Filip sta aplecat langa resou si imi spune sa nu imi mai treaca vreodata prin cap sa mai fac cafea. Ultima amintire care mi s-a perindat prin fata a fost cea de la Sambata. Ma uram pentru cum aratam, insa eram atat de fericita. 
Apoi totul a fost inlocuit de intuneric!
To be continued...

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Lupta pentru sufletul meu, fiind aproape castigata de Scaraotchi, L-a obligat pe Dumnezeu sa mai faca un comedy show pe seama vietii mele, motiv pentru care si-a strans majoritatea ingerilor, le-a dat fiecaruia cate o vodka cu suc de mere si apoi a tras cortina. Am aparut eu, stand in camera mea (si a soramii) si macinandu-mi toate resursele creierului in decizia daca sa imi fac sau nu tatuaj. Pe vremea aceea nu exista net, motiv pentru care aveam in fata un caiet si in mana un creion, si ma chinuiam de zor sa desenez ceva care sa ma reprezinte. De ce era imperios necesar sa imi fac un tatuaj? Pentru ca voia sa isi faca toata gasca de la bloc! Isi facuse Adi, si Alex, si voia sa isi faca si Bianca.. nu puteam accepta asa ceva.

"Ce faci aici?" intra frate'miu curios nevoie mare in camera.

"Ce te intereseaza pe tine? IESI AFARA!!!" si trantesc rautacios mana pe caiet.

"Am venit sa iti dau o guma" si imi arata toti dintii carora li se alatura o privire plina de bunavointa.

Simtindu-ma penibil pentru iesirea mea, i-am luat guma si apoi l-am strans in brate cat am putut eu de tare. "Acum poti sa iesi din camera" si i-am aratat nevinovat usa!

Intoarsa cu fata spre caietul plin de schite taiate, ma uitam fara chef la ambalajul gumei pe care o mestecam, cand ma loveste revelatia peste ceafa. "Este guma cu tatuaj!!!!" si uitandu-ma pe spatele ambalajului gasesc cel mai frumos desen pe care l-am vazut vreodata! O cruce. 

Ingerii, la vederea satisfactiei de pe fata cand am vazut crucea, se cracanau de ras si multi dintre ei deja cazusera de pe scaune. Unii dintre ei sunt sigura ca deja aratau un mare L in dreptul fruntii (deah, ei dadusera de net cu mult inaintea noastra),

Mandra nevoie mare ca am descoperit tatuajul perfect, si anume o cruce tribal, o iau pe Andreea de o aripa si ne indreptam vertiginos spre tipul unde trebuia sa imi fac tatuajul. 

Locatia : un apartament insalubru si sumbru. 

Tipul : un tip insalubru si cam urat.

Aparatul : handmade, cu un ac bagat intr-un ambalaj de pix din care iesea firul. Acest fir se bifurca si cineva (Andreea) trebuia sa tina cele 2 capete formate la +, respectiv - celor 2 baterii 777 mari tinute una in capatul celeilalte.

Victima : little stupid me!

Ajungem destul de repede la respectiva locatie si Y (nu mai stiu cum il cheama pe tip) ne pofteste serviabil in apartament. Cred ca maica'sa era in bucatarie si pregatea de mancare, insa nu sunt sigura. Ma roaga sa ma asez pe canapea si ma intreaba daca am gasit vreun desen sau imi da el catalogul sa caut. Bucuroasa, incep sa ma caut prin buzunare, si anume 1 buzunar, pentru ca eram in fusta. Si deodata ma inrosesc la fata. Mi se rupsese buzunarul si desenul nu se mai gasea de mult timp in posesia mea. Cu lacrimi in ochi, ii cer tipului catalogul si incep sa caut. Ce cautam? O cruce. De ce? PEntru ca imi doream foarte mult sa am o cruce pe spate. De ce? PEntru ca mi se parea a fi cel mai bun tatuaj pe care si l-ar putea face cineva, o cruce seamana cu un om care are mainile intinse, si in centrul spatelui ar fi locul perfect in care i s-ar valorifica insemnatatea. De ce? Pentru ca aveam 13 ani jumate si probabil cazusem de prea multe ori in cap!

Au incercat Andreea si Y sa imi spuna ca ar fi dragut sa caut altceva, dar eu nu, si nu! O ora mai tarziu, dupa o partida sanatoasa de ras, usurata de 5 lei si imbogatita cu o cruce stramba pe spate ma indreptam toata un zambet spre casa.

 Ce faceau ingerii la vederea acestei imagini? Nu stiu, pentru ca multi lesinasera de ras cand m-am hotarat sa fac o cruce simpla pe spate, si cand m-am miscat de la ras motiv pentru care Y a reusit sa "strambe" crucea!

pact cu ... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Doamne Doamne stiind ca batalia pentru sufletul meu este aproape pierduta, S-a hotarat sa ma mai napastuiasca un pic, si S-a gandit ca in jurul varstei de 13 ani sa se aseze cu ingerii la o bauta si sa faca tot posibilul sa intretina atmosfera cu intamplari din viata mea. Astfel, la 13 ani am avut primul prieten. Desigur, multi dintre voi asociaza primul prieten cu primul sarut, insa pentru mine, primul prieten a presupus o relatie de 2 zile in care pur si simplu mi-am pierdut timpul. De ce mi-am pierdut timpul? 

Totul se intampla in ziua in care aveam banchetul de clasa a 8-a. In momentul in care am stabilit cu tipul respectiv ca vom incerca o relatie, asteptand cu emotii sa se indrepte spre mine, tuguindu-mi buzele cum vazusem in filme cand s-a asezat langa mine, tipul mi-a pus o mana dupa gat, s-a uitat in directia opusa mie si mi-a zis ca e foarte incantat ca avem o relatie. Dupa jumatate de ora de stat cu mana pe gatul meu, am hotarat de comun acord sa mergem afara.  In seara banchetului, tipul m-a chemat afara pentru a petrece mai mult timp impreuna. Eu le-am spus fetelor sa nu ma deranjeze, intuisem ca prietenul meu nu m-a sarutat in cabana pentru ca astepta clipa perfecta. Inconjurati de munti, luminati de o luna plina superba, pe treptele unei cabanute ca in povesti, ce sa mai, decorul feeric pe care orice fata il viseaza pentru primul sarut. Aici cred ca a intervenit Doamne si le-a spus ingerilor "De ce sa o lasam sa se sarute aici? Ia sa ii facem asta" si dupa ce m-am asezat pe treptele cabanei, al meu prieten s-a ridicat si s-a asezat in fata mea. S-a aplecat usor, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus cu un glas mieros :

"Tu ce vrei sa faci dupa ce termini scoala generala?"

Tot entuziasmul mi s-a evaporat cat ai zice "Teapa" si in locul zambetului siropos mi-a aparut o grimasa constipata si o dezamagire crasa. Ca sa nu traiti in suspans, va anunt ca mi-a turuit mai mult de o ora ce si-ar dori sa faca si ce viata o sa duca, mi-a turuit intr-atat de mult incat cand am intrat in cabana m-am dus direct la baieti pentru a le cere o tigara. Cert este ca odata ajunsi in oraselul nostru nu am mai dat ochii cu respectivul!

pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

A doua tentativa de a ma trimite in rai, a fost in jurul varstei de 7 ani. Era vara afara si pe vremea aceea, masinile faceau dovada avutiei persoanelor care le conduceau. Un prieten de'al parintilor mei, doctor, d'abia isi cumparase o Dacie, si venise fericit nevoie mare sa se laude cu noua lui achizitie. Desigur ca la plecare, a aparut si buricul pamantului (EU) care voia sa iasa la jucat cu copii afara, dar care isi rupea cateva minute din timpul pretios de alergat pentru a vedea "jucaria" mare pe care si-a luat-o "nea doctoru'". Dupa ce am admirat cateva minute jucaria minuscula pe care o avea intr-o cutie maare de metal, am observat ca nea' se pune si el in cutie. "Nea, Nea, daca te inghite cutia asta???" si speriata am inceput sa il trag pe om din calea masinii care parea ca vrea sa il inghita. "Mai iubito, asta e jucaria mea mare! Nu inghite oameni" "NUUUUUUUUU!" si am facut ce stiam eu mai bine : sa plang cat puteam de tare. Pana la urma, mi-a explicat doctorul ce face jucaria cea mare si ca este foarte cuminte, nu musca, nu zgarie, nu face nimic, decat "te face sa zbori".

Mare greseala din partea lui sa imi spuna ca masina te face sa zbori, pentru ca imediat ce a pornit masina, m-am prins cu manuta de portiera din dreapta si in mintea mea ma vedeam zburand ca in desenele animate, eu si Supermanul patrat de metal. Din pacate pentru mine, in momentul in care a pornit masina, m-am impiedicat si piciorusul mi s-a prins sub roata din spate. Ce imi aduc eu aminte din toata patania? Ii vedeam pe vecinii din blocul meu, iesiti la geam si urland cat puteau de tare "OPRESTE MASINA!!! E FATA SUB MASINA!!". Toata povestea s-a terminat fara repercursiuni majore, dar m-a adus cu un pas mai aproape de intrevederea cu "The Red Boss".

To be continued...

pact cu ...diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Avand in vedere ca am scapat de prima tentativa de a ma trimite in rai, Dumnezeu s-a hotarat sa ma faca sa ma gandesc putin mai serios la situatia mea de pe Pamant, motiv pentru care mi-a trimis ceva. Un incisiv central. In plus! Si m-am trezit dintr-o data ca un dinte de "otel" imi creste in spatele unui dinte de "lapte". Ai mei nu s-au panicat prea tare si au facut ce ar fi facut orice parinte la vremea aceea : m-au lasat sa imi leg dintele de usa si apoi au deschis usa (mai aveam o varianta, imi legam dintele de un bat cu o ventuza in varf, pe care il bagam intr-un pistol si cu care trageam apoi! Nu am scapat de nici un dinte in felul asta, dar era atat de haios cat ne chinuiam sa legam dintele de bat!). In orice caz, dintr-o data, fetita draguta a carei fata era o ca o luna plina a ajuns fata draguta a carei fata era ca o luna plina cu un dinte stramb in fata. Din acel moment, timp de multi ani am fost nevoita sa port aparate dentare in speranta ca se va redresa cumva dantura... Nu s-a redresat nimic! Poate am si eu parte din vina, pentru ca un aparat nu rezista mai mult de o luna pe mainile mele, ma rog, in gura mea! Aveam grija sa le fac pierdute : "L-am uitat la iarba verde si nu mai stiu unde l-am pus" (l-am aruncat in padure cand am fost la "toaleta"); "L-am uitat la mamaia si la tataia in Odorhei.. si mi-am adus aminte abia acum cand suntem in Targoviste" (l-am ascuns in spatele unor cani la care nu prea umbla nimeni), etc. Cea mai umilitoare experienta cu un aparat dentar a fost pe la 13 ani, ultima oara cand am purtat aparat. Abia il "montase" dentistul si avand in vedere ca era un aparat mai special, nu puteam inchide gura, motiv pentru care, mare parte din saliva mi se prelingea pe barbie. Avand in vedere ca eram deja domnisoara in toata regula, nu am mai vrut sa vina mama cu mine la dentist, ci am luat o prietena. Si uite asa, fiind relativ destul de tarziu, ne-am hotarat ca de la stomatologie sa plecam cu autobuzul (Catrinel, nu rade!). Avand in vedere ca eu eram cea mai mare dintre noi, m-am dus la taxatoare sa iau bilete. "Imi .... da...ti..... si ... mie... 2.....bilete" si cand sa ii intind pumnul de marunt, imi pica pe jos toti banutii! Acum o sa am nevoie de imaginatia voastra pentru a va face sa intelegeti cat mai bine ce avea in fata taxatoarea : o fata rumena in obraji, care are saliva pe barbie, in timp ce vorbeste tot incearca sa "retraga" excesul de saliva care nu ii cursese pe barbie (scoteam si sunete ciudate din cauza asta) si pierde maruntisul prin autobuz! E lesne de inteles ca am mers gratuit pana la urma, si am primit si locuri!

To be continued...

pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Nu stiu daca stiti, dar cu Diavolul te poti intalni doar daca pacalesti de 3 ori moartea. Ei bine, prima oara cand am pacalit moartea aveam 6 ani si un pic. Ca orice plozi cu mintea creata (nu consider ca aveam mintea creata... probabil o fost o eroare de comportament care s-a manifestat la varsta acea frageda!) eu si sora mea ne-am hotarat sa ne jucam de'a doctorii. Pentru a putea face asta, aveti nevoie de multe monede de 5 lei (d'alea mari ca pe vremuri) un copil care este pacient, o fata cat mai zambitoare pentru acelasi copil care este pacient si o sora mai mare care stie sa gadile bine. Se pune pacientul pe un pat, si i se pun pe ochi, pe obraji si pe gura monedele de 5 lei. Apoi "doctorul" verifica comportamentul pacientului la gadilat excesiv si de preferinta incepe sa rada cand pacientul inghite una bucata moneda. NU INCERCATI ASTA ACASA!! 

Si uite asa, s-au trezit ai mei parinti cu un copil extrem de rosu la fata care nu mai putea vorbi bine. Ar trebui sa precizez ca in aceiasi zi in care ne-am hotarat noi sa ne jucam de'a doctorii, ai mei aveau un chef cu rudele. Care a fost prima reactie pe care am primit-o in momentul in care am aparut toata rosie la fata si cu lacrimi in ochi, incercand sa spun "E n...ai.. vi...a... Mo...i..ai" (tradus prin semne "e numa vina Monicai")? Un hohot de ras in masa! Care a fost reactia la povestea sora'mii cum ca am luat singura moneda si am bagat-o in gura? "O sa iasa pe fund!" si alt val de rasete. Care a fost reactia la lacrimile mele nestapanite si sunetele innecate pe care le-am scos? Mi s-a cumparat o inghetata. 

Momentul cu adevarat trist al familie mele a fost a doua zi, cand fata nu a scos nimic metalic la olita si vocea deja nu i se mai auzea (cred si sper ca ala a fost un moment trist.. inca nu stiu cu siguranta!). Cand am fost cu ai mei la doctor, ni s-a spus ca am avut un noroc extrem deoarece daca moneda ar fi fost intr-o pozitie orizontala ar fi reusit sa faca niste stricaciuni si probabil "yours truly" fie ar fi vorbit prin semne, fie ar fi bantuit ceva oratanii! In orice caz, dupa 3 zile de spitalizare in care am ademenit toate colegele de camera in a face schimb de supa/suc cu banane si ciocolata, am revenit cu forte noi si cu glas recuperat!

To be continued...

pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Primul moment in  care oamenii din jurul meu au realizat ca sunt altfel a avut loc in urma cu 18 ani. Pe atunci aveam 6 ani si eram in vizita la bunicii de la Odorheiul-Secuiesc. Acolo era terenul surorii mele. Oamenii de acolo aveau imunitate la farmecul meu, si indiferent de cat de mult ma uitam sau zambeam, intotdeauna ea avea castig de cauza. Singurul teren neutru in care puteam sa scap de toate sarcinile si supa ce mi se ofereau, era spatiul de sub masa unde ma ascundeam cu cartile de colorat, ziarele bunicului si pe masura ce cresteam toate cartile din biblioteca. Avand in vedere ca de multe ori ma suparam pe bunicii mei, deoarece o divinizau pe nepoata gresita, intr-o zi m-am hotarat ca este timpul sa le dau o lectie.  Tataia s-a dus la toaleta, si pe vremea aceea toaleta avea cheie, pentru a o putea inchide in eventualitatea in care "nepoata nebuna voia sa se duca peste maica'sa la baie, pentru ca iar considera ca s-a ridicat tonul la ea" (nb nepoata nebuna eram eu). In orice caz, cand s-a dus tataia la baie, cheia era in exterior si foarte usor am folosit-o pentru a inchide usa, iar apoi am fugit cu ea si am ascuns-o. Dupa 5-10 min, cand si-a terminat treaba, scumpul meu bunic, a incercat sa iasa din baie si a realizat ca e blocata. A inceput sa strige la mamaia ca "impielitata asta m-a incuiat", moment in care eu zbughit-o spre balcon pentru a ma ascunde dupa sacul de cartofi. Din pacate, in mintea mea ce lucra cu febrilitate la "metode de scapare de mustruluiala", nu am calculat si posibilitatea existentei altor obiecte pe balcon, alergand cu foarte mare viteza, cand am intrat pe balcon, am reusit sa impiedic (si sa rastorn!!) imensa oala de lapte care se gasea pe balcon. 

Uitandu-ma cu fata impietrita la covorul care era imbibat acum in lapte, si pe mainile pline de pete albe, in timp ce imi pierea usor, usor, culoarea din obraji, am realizat ca sunt terminata. "O sa ma dea la tigani!". Singura scapare o aveam in locul secret, in care ma ascundeam doar in cazuri de urgenta. Si anume, dupa fotoliile lor in sufragerie. Ei bine, asta era o situatie urgenta. Cu laptele prelingandu-se pe pantaloni si incercand sa ma sterg de urmele de lapte de pe maini.. pe tricou, m-am indreptat hotarata spre locul cu pricina. Din pacate, cand m-am asezat cu toata forta pe care o aveam pe jos, mi s-a agatat de curea draperia grea din dreptul ferestrei ce se afla in spatele fotoliului, si am reusit sa trag dupa mine si galeria. In caderea ei iminenta, galeria a ras si toate ghivecele de pe pervaz. Si uite asa, toata familia (bunicii, si bunicul care sparsese usa de la baie, parinti si frati), a alergat innebunita sa vada ce a provocat zgomotul puternic de mai devreme, si m-au gasit cu perdeaua peste fata, pamant si cioburi in par, si lacrimi foarte convingatoare in ochi. 

Nu are sens sa va povestesc despre momentele de dupa, insa va pot spune ca am scapat usor!

To be continued...

pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Urmatoarele daruri pe care le-am primit au fost : prezenta de spirit si orientarea in spatiu. Aveam 5 anisori cand ai mei parinti m-au lasat in grija bunicii mele care statea la cateva blocuri de locuinta noastra. Tata s-a dus la munca si mama era cu fratele meu in spital pentru a-l opera de polipi. Si cum stateam eu la bunica mea , am avut ingenioasa idee de a lua papusa cea mare (ce intre noi fie vorba, nu cred ca mai fusese clintita din locul in care se gasea de cel putin un deceniu). Desigur ca, avand in vedere ca eram doar cu cativa centimetri mai mare ca respectiva papusa, o manevram destul de greu si dupa doar cateva momente de joaca am reusit sa cad pe ea si sa ii rup un picior. Eu inca declar sus si tare ca papusa s-a deplasat singura pana la mine in camera, si tot singura si-a rupt piciorul, de ciuda ca pe mine ma iubea mamaia mai mult! In orice caz, cand a descoperit mamaia papusa, mi-a spus ca nu mai am voie sa ma joc si m-a bagat in camera cea mai indepartata de unde nu puteam face absolut nimic. 

Acum sa fim seriosi, ce copil de 5 ani ar sta linistit intr-o camera in care nu are ce face? M-am folosit de toata ingeniozitatea pe care o aveam in arsenal si prin metode numai de mine stiute am reusit sa ma imbrac si sa ma incalt fara ca mamaia sa bage de seama, si intr-un moment de neatentie am zbughit-o pe usa afara. Desigur ca mamaia a auzit usa si a inceput sa alerge dupa mine "Undeee tee duuuciiii???" 

"La taaataaaaaaaaaaaa!!! Te uraaaaaaaasc!!!" si ala mi-a fost drumul. Mamaia statea linistita pentru ca drumul pe care il aveam de parcurc pana la tata era un drum drept pe care il faceam in maxim 5 minute. Ce nu stia ea era ca m-am oprit la jumatatea drumului. 

"Hmmm.. daca ma duc la tata, o sa vina si mamaia si o sa ma pareasca. Si tata nu o sa creada ca papusa a alunecat si si-a rupt piciorul. Si o sa ma certe... si o sa ajung in camera... Hmmm... mai bine ma duc la mama, ca ea ma crede!" Si cu un zambet larg pe fata am pornit in directia opusa si am inceput operatiunea CAUTAT MAMA. Trebuie sa mentionez ca la spitalul unde era internata mama fusesem o singura data si singura memorie vie pe care o aveam despre acel loc era ca avea un zid mare de piatra in fata lui.

Si uite asa, mergeam in fata, facand ce ma invatasera mama si tata : salutand toata lumea pe care o zaream. "Saru' mana... Saru' mana" si impartasind tuturor zambete. Dupa nu foarte mult timp de mers, am gasit si spitalul. DA! Eu, copil de 5 ani, am reusit sa gasesc un loc in care nu mai fusesem decat o data. 

Am intrat pe usa spitalului si m-am indreptat catre nenea de statea la un geam de langa intrare. 

"Neneeaaaa" 

"............"(presupun ca primele momente de tacere ale respectivului om se datorau faptului ca nu reuseam sa fiu vazuta de la geam... decat daca ar fi scos capul pe geam si s-ar fi uitat in jos)

"Neneeaaaaa"

"Aoleu.. ce cauti aici mai fetita? Te-ai pierdut???"

"Nuuu :D, o caut pe mama mea!"

"Si cum anume o cheama pe mama ta?"

(asta a fost momentul in care mi se parea ca nu am intrebat pe cine trebuia deoarece nu se poate sa existe oameni care sa nu o cunoasca pe mama mea)"MAMA!!! :-|"

"Pe mama ta... o cheama mama?"

"DA!! A venit aici sa il opereze pe Georgica .. avea probleme la nas.. si s-a dus sa il repare. Poate il si schimba daca nu mai merge. Mi-ar parea rau sa il schimbe totusi, pentru ca desi e cam urat, il iubesc pe Georgica "

"A.. pai in cazul asta ia du-te tu frumos pe scari, pana la etajul 2 si poate o gasesti acolo pe mami. Ce zici?"

"Multumuesc frumos! SAAARUUUT MANAAAAA"

Ajunsa la etajul 2, am facut cel mai uzual lucru pe care l-ar putea face un copil care isi cauta mama. Am inceput sa o strig si in maxim 2 minute, a iesit mama mea pe hol. Si uite asa, am reusit sa ajung la mama mea, teafara si nevatamata. 

Nu mai mentionez fata tatei cand m-a gasit acolo, desi el venise cu inima cat un purice sa o anunte ca m-au pierdut si nici fata bunicii care a venit sa ma ademeneasca cu prajituri inapoi in "casa intunecata" (Nu am acceptat, stiam mai multe inca de pe atunci!)!

To be continued....

pact cu .... diavolul

Ziua in care mi-am pierdut sufletul este o zi extrem de trista pentru toata omenirea, este o zi in care fiecare se simte trist fara a avea un motiv bine definit, fiecare crede ca lipseste ceva in viata lui. Dar hai sa nu sar asa peste povestea palpitanta a momentului si a motivului pentru care am ramas fara suflet.

Totul a inceput in minunata zi in care intr-un anume spital din Targoviste s-a auzit un "Oa" de nota 10. Literalmente! Am primit nota 10 cand m-am nascut pentru ca aveam toate calitatile unui copil geniu! Capul mare si rotund, funduletul de asemenea si niste degetele-carnaciori care reprezentau singura metoda prin care puteam comunica in acea perioada. Desigur ca in acea minunata clipa, cea a nasterii mele, s-a oprit timpul si toate creaturile acestei lumi mi-au inchinat cate un zambet. Din toate aceste creaturi, se aflau numai 2 care ma asteptau cu nerabdare in fata salii de nastere. Bine, recunosc, una venise pentru alta nastere, dar a trecut fix prin fata usii cand am grait primele vocale pline de intelepciunea mea (in cazul in care ati uitat : "Oa").

Primul dar cu care am fost inzestrata a fost perspicacitatea (intelepciunea o aveam deja, and this is the next best thing!). Inca de la varsta de 4 ani, eram un centru al tuturor evenimentelor. Botezul fratelui meu a fost primul dintr-un sir lung de evenimente la care am fost invitata pentru a impartasii lumii cate o bucatica din ceea ce sunt eu. Dupa cum spuneam, eram in centru evenimentului, si anume pe un scaun, si incepusem sa recit o poezie. "Mama ale doua fete ...". Aceasta poezie, pe care am intonat-o cum numai un adevarat artist ar putea-o face (mai putin litera r, pentru ca era singura litera pe care nu reuseam sa o scot din gura), are un sfarsit tragic : "dar tata e suparat, ca nu are si el un baiat". Asa ca in acel moment a intrat in functiune primul dar si m-am oprit la timp : "dal tata e supalat... dal stati, tata nu mai e supalat ca il ale acum pe Geolgica". Desigur ca am fost aplauda de toti cei prezenti la eveniment si pentru prima oara am reusit sa aduc zambetul pe buze unei mase mari de oameni.

This is the end of part one!

P.S : dedicated to Utu! This is a true story!