Mama de Ami x 2

La primul bebe nu te pregătește nimeni pentru ceea ce urmează. La al doilea toată lumea este ferm convinsa că știi deja tot. Cred că singurul lucru foarte important și diferit este că nu-mi mai este frică. 

La Andrei parcă aveam in mână un obiect din cristal pe care o mișcare mai brusca l-ar putea sparge. La Amalia nu mi-a fost teamă să o iau în brațe, sa o schimb, sa o țin în general. Și oricum, eram noi doua, cine altcineva sa facă acest lucru. Faptul că nu a mai fost nimeni din familie care sa participe la acest moment frumos a ajutat să fiu mai prezentă că oricând. 

Operația in sine a fost mai dureroasa ca prima, deoarece am avut impresia la un moment dat că doctorul îmi va scoate și coloana vertebrală și apoi că îmi repozitioneaza organele. Recuperarea a fost muuult mai ușoară. In 4 zile după spital eram ca noua. Ce-i drept am făcut maraton încă de când mi-am simțit picioarele. Am mișcat degetele, genunchii, picioarele, jumătate de corp. La 8 ore după operație eram deja în picioare și făceam primul drum spre baie. E faină plosca, dar parca mai fain e sa poți să mergi baie. 

Am ajuns acasă amândouă, eu temătoare de cum va decurge întâlnirea cu Andrei. Ea liniștită. Pentru un început de ianuarie a fost o zi extrem de frumoasa și cred că a ajutat. 

De data aceasta am văzut florile, m-am bucurat de familie și de Andrei. Am luat masa împreună și am fost recunoscătoare că sunt alaturi de cei dragi. Cred că asta ar fi unul din motivele pentru care as recomanda un al doilea bebeluș. Te bucuri de toate momentele pe care nu le-ai putut trăi  la primul, din cauza stresului. Acum i-am mirosit părul și capuțul mai mult. Am ținut-o in brațe mai mult. Am fost mai perceptivă la a lăsa pe alții să o atingă. 

Și Doamne ce repede au trecut toate momentele. Are peste 9 luni și a crescut atât de frumos. Dar Doamne cat de repede! 

Mama de Ami

4:30am Ceva este diferit. Știu că am adormit târziu și că este timpul sa mă trezesc. Ciudat că nu mă simt obosita desi am dormit 3,4 ore. Mă uit la Andrei și mă gândesc că este ultima oară când o să fie singur la părinți. Este ultima zi in care va putea sa se bucure de acest lucru. 

Nu știu cum este mai bine să naști, așteptând contracțiile sau trezindu-te la 5 dimineața și indreptandu-te spre taiere. Pentru că le-am experimentat pe ambele, eu aleg neștiința. Faptul că sunt conștientă că mă vor tăia nu este un gând plăcut. Orice operație are riscurile ei și inevitabil te întrebi dacă e ultima oară când îi vezi. Pandemia nu ajută deloc. Când am aflat în urma cu 4 zile că Alex nu asistă la naștere am plâns tot drumul spre casă. O gravidă cu burta imensă plângând pe autobuz și pe strada. Nu-mi pot imagina. 

6:00am L-aș fi lăsat acasă și în dimineața asta, dar a insistat să mă ducă la spital. Îmi tot spun că sunt puternică. Sunt. Dar și femeia puternică plânge și eu am un nod în gât de când m-am trezit. Faptul că am realizat că nu l-am pupat pe Andrei când am plecat nu ajută. 

6:30am M-au legat la aparate, m-au pregătit pentru operație... din fericire de data aceasta nu-și mai baga nimeni mâna pe niciunde, dar nici până în ziua de azi nu înțeleg cum este secolul 21 și viitoarele mămici sunt verificate cu mâna băgată în... 

7:15am Sunt dusa in sala de operații. Și aici realizez din plin că sunt singura. Că pe Amalia nu o va tine nimeni în brațe in primele ore din viața. Că mă va opera cineva și va scoate aceasta mi nu ne care mi-a luminat ultimele luni. Va fi ultima data când voi simți mișcare în pântecul meu. Și acesta a fost momentul in care, înconjurată de cadrele medicale, am inceput să plâng în hohote. Cu muci. Toată lumea a luat mana de pe mine și asistenta principala m-a întrebat dacă mă doare ceva. In plânsul meu isteric am mișcat capul "Nu". Și atunci mi-a strâns mâinile și mi-a spus "Ai 3 minute. 3 minute sa plângi și să scoți tot din tine. Ești o mămică puternică și vom trece peste acest moment împreună. Strânge-mi mâinile și plângi". Nu știu cum o cheamă. Dar, mulțumesc!

7:46am plină de mâzgă și cu plămânii puternici, te vad pentru prima oară. 3,450kg de dragoste coapta in burtică. Ești incredibila. 

Eu.Tu. Noi!

Ți-am mai scris o dată, dar parcă în altă viață. Eram doar o ea și un el, care se cunoșteau și începeau să formeze un noi. Au trecut ani de atunci. Ani și două vieți. Nu? Știam că ești acel cineva care îmi era predestinat, dar nu bănuiam că va fi așa. 

Probabil că te întrebi ce as vrea să îți scriu și nu ți-am spus deja? Ei bine, nu ți-am spus că încă : ești tot. Nu ai știut probabil niciodată cât de important ești pentru mine, deoarece alături de tine m-am regăsit, m-am pierdut iar și m-am regăsit. Acum sunt încă pierdută, dar am încredere că alături de tine mă voi regăsi, mai puternică, mai bună și mai fericita. 

E greu să fii in pielea mea zilele astea și să gândești 1000 de lucruri pe care apoi să le lași. Să începi ceva și să nu ajungi să termini. Să fii tot pentru un pui de om pentru a doua oară, ba chiar mai strâns acum. Și tu ești aici alături de mine. Încerci să mă ajuți și să mă lași să mă redescopăr sau măcar să mă focusez pe ea. Te văd. Știu. Chiar dacă nu te fac sa simți asta. Încerc să știi. Încerc!

Ești tatăl copiilor noștri, care nu vor știi cât de norocoși sunt decât mult mai târziu. Când vor pune cap la cap poveștile lor și vor trage prima linie. O cat de norocoși sunt! Tati e lângă ei și tati este exemplul pe care nu l-ar fi putut găsi mai bun. Ești și tu tot pentru el acum! Nu-i așa că este greu? Dar frumos. Este greu să fii versiunea ta mai bună, dar atât de frumos sa auzi "tati, te iubesc!"

Ești al meu, sunt a ta. Anii trec și noi ne transformăm în altceva. Mă rog să nu fie doar un fluture, ci să fie un ..  ce este de neoprit? Ce nu poate fi distrus de timp? Mă rog să fim un râu. Să creștem împreună și să ajungem în mare. Să fim o mare, pe care furtunile o fac doar mai puternică și valurile o fac mai frumoasa.

De ce am vrut să îți scriu? A, gata, mi-am adus aminte! Te iubesc.

Mama x 2 - haine

 Trebuie să ajung la un botez și mă duc în Afi să văd ce găsesc. Am "vânat" haine online, iar acum este momentul sa le probez. Deși am timp limitat sunt încrezătoare ca voi găsi ce îmi doresc.

Intru în primul magazin și găsesc niște pantaloni si câteva rochii. Nu vreau neaparat rochii așa că încep cu pantalonii. Am luat o mărime mai mare decât ce port de obicei, pentru că știu că după naștere excesul de burtica schimba mărimi. Îi ridic și ajung cu ei ... Până la șolduri. Nu trec mai sus. Mă uit la eticheta deoarece nu are cum sa nu ma încapă, sigur am luat ceva mai mic. Nope. Nici o greșeală acolo. E o mărime mare, mai mare decât mi-aș dori si nu ma încape. 

Mă duc în al doilea magazin, unde sper că mărimile să fie ok. Aleg 3 perechi de pantaloni, și încep să îi probez. 3 perechi de pantaloni cu cea mai mare mărime. Prima nu trece de genunchi, a doua ajunge până la șold și a treia se încheie, dar arăt foarte dubios. 

Oficial sunt deprimată. Nu ar trebui deoarece vocea interioară îmi spune că sunt la a doua naștere, au trecut doar 2 luni de la naștere, e normal să am exces de grăsime, eram plinuță și înainte. Dar cumva mă doare. Mă doare ca vreau sa îmi cumpăr o pereche de pantaloni și singurele mărimi mari mă fac să mă simt balena. Culorile frumoase nici măcar nu au mărimi mari. Pantalonii nu mai sunt făcuți să te facă să te simți bine decât dacă ești slab, cu o formă a corpului frumoasa. Dacă ești după o sarcină, cu burta lăsată, cu sentimentele vraiște, pantalonii pe care îi vrei și nu te încap, nu te pun în evidență, încep să îți macine creierii și să îți spună că ai o problemă. 

Așa sa fie? Faptul că nu sunt slim fit și că am burta lăsată și că am kg in plus sunt o problemă la care ar trebui să mă gândesc acum când trebuie să alaptez, trebuie să mă trezesc noaptea, trebuie să găsesc timp să fiu mama si pentru al doilea copil?

Nu e problema nimănui. Este doar problema mea. Problema mea și a nenumăratelor mămici care sunt în situația mea. Problema ar tb să fie a magazinelor care te fac sa te simți mic și urât, și deprimat și trist. 

Mama de Ami

Când am făcut testul de sarcina, nici nu am realizat că este de culoare roz. Simțeam în suflet ca in interiorul meu crește un alt mic suflețel, dar îmi era puțin teama sa nu îmi doresc acest lucru atât de mult încât să fie doar închipuirea mea.  

Când am aflat de Andrei, a fost haos peste tot când am făcut testul de sarcina. Pe jumătate dezbrăcată mă uitam dacă apar liniuțele pe testul aflat pe podeaua băii. 

De data aceasta, a fost totul curat. Am făcut testul fără să murdăresc ceva în jur, bine în afară de mână, că noh, ținta nu e la fel de precisă că la băieți. Am luat bățul, l-am șters și l-am pus pe birou. Aveam ședința la muncă, așa că am intrat și am început să ascult. Acum dacă mă gândesc, nici nu mai țin minte despre ce sau cu cine era ședința. Știu doar că mă uitam la bățul de sarcină și pe măsură ce treceau minutele, se contura a doua linie. Oare? Să fie adevărat? 

Am început sa tremur și m-am scuzat din ședința. Visam să țin în mine această veste și să îl anunț pe Alex printr-o metodă că in filme. În loc de asta, am luat albumul de bebe a lui Andrei, am pus testul în interior și am mers direct în camera în care are biroul. I l-am dat și i-am spus cu o voce ridicată să se uite prin el, că nu l-a mai văzut de ceva timp. 

Se văd clar liniile. Și totuși îmi este teama sa nu fie doar faptul că eu îmi doresc foarte mult acest al doilea bebe. Mai cumpăr un set de teste. Uit să citesc ca tb făcut dimineața, așa că unul iese invalid, celălalt iese foarte palid. Mai cumpăr un test și cu greu aștept a doua zi dimineața. Da, este oficial. Sunt 2 linii care apar în 20 de secunde. Vizita la dr confirmă acest lucru. 5 săptămâni.

Sunt gravidă! 

Despre invidie... Sau nu!

Am auzit vorba Ginei Pistol : "eu nu am invidiat niciodată pe nimeni și de aceea probabil am acum ce îmi doresc" și m-am gândit puțin la cum am fost eu în viață. Oare eu am invidiat pe cineva? 

Țin minte mică fiind când mă uitam la păpușile lui Catrinel. Erau impecabile. Tot ceea primeam noi [alaturi de cei 2 frați ai mei] avea o durată de viață de maxim 3 zile. Pentru că experimentam pe ele copilăria, îmi zic eu acum. Dar sunt mari șansele să fi fost atât de scurtă pentru că pur și simplu le uzam emoțional din prima, ca sa nu le împărțim între noi. Nici măcar o secundă nu mi-aș fi dorit să le iau pe cele ale lui Catrinel sau să mă uit urat la ea pentru jucăriile ei.

Pe măsură ce am crescut, jucăriile s-au transformat în haine. Nici acum nu pot spune că pun mare preț pe haine. Orice as avea, am impresia că este potrivit pentru mine. Când ajung să cumpăr o haină, este cea mai buna haină pentru mine. Ei bine, mai mică fiind de multe ori hainele pe care le aveam nu erau neapărat primele mele opțiuni. A fost o perioadă în care hainele second erau tot ceea ce puteam primi. Perioada aceea m-a învățat să apreciez ceea ce am, nu să invidiez ce au alții. Pentru că dacă invidiez pe cineva, pierd timp prețios în care pot munci spre a câștiga ceea ce îmi doresc. 

În facultate am muncit. Nu ca să am bani de buzunar sau ca să pot cheltui mai mult pe haine, am muncit ca să mă întrețin. În jurul meu erau colegi care munceau ca să meargă în afară sau ca să își ia telefonul ala șmecher. Oare au fost momente în care îi invidiam? Nu cred. Cred că mai degrabă mi-aș fi dorit să am eu mai mult. Și cu toate astea nu am pus bani la ciorap, am cheltuit ca să mă bucur de viață. Și ohooo cât m-am bucurat. Și cât mă bucur. 

Acum. Acum am 2 copii minunați, un soț implicat, o viață normală perfectă pentru mine. Să invidiez alte persoane nu intră pe lista mea de activități. Să mă uit în jur și să mă gândesc la alții? De ce? Mai bine îmi sărut soțul, îmi iau copii în brațe și îmi iubesc familia fix așa cum este ea!