vineri, 20 mai 2022

Eu.Tu. Noi!

Ți-am mai scris o dată, dar parcă în altă viață. Eram doar o ea și un el, care se cunoșteau și începeau să formeze un noi. Au trecut ani de atunci. Ani și două vieți. Nu? Știam că ești acel cineva care îmi era predestinat, dar nu bănuiam că va fi așa. 

Probabil că te întrebi ce as vrea să îți scriu și nu ți-am spus deja? Ei bine, nu ți-am spus că încă : ești tot. Nu ai știut probabil niciodată cât de important ești pentru mine, deoarece alături de tine m-am regăsit, m-am pierdut iar și m-am regăsit. Acum sunt încă pierdută, dar am încredere că alături de tine mă voi regăsi, mai puternică, mai bună și mai fericita. 

E greu să fii in pielea mea zilele astea și să gândești 1000 de lucruri pe care apoi să le lași. Să începi ceva și să nu ajungi să termini. Să fii tot pentru un pui de om pentru a doua oară, ba chiar mai strâns acum. Și tu ești aici alături de mine. Încerci să mă ajuți și să mă lași să mă redescopăr sau măcar să mă focusez pe ea. Te văd. Știu. Chiar dacă nu te fac sa simți asta. Încerc să știi. Încerc!

Ești tatăl copiilor noștri, care nu vor știi cât de norocoși sunt decât mult mai târziu. Când vor pune cap la cap poveștile lor și vor trage prima linie. O cat de norocoși sunt! Tati e lângă ei și tati este exemplul pe care nu l-ar fi putut găsi mai bun. Ești și tu tot pentru el acum! Nu-i așa că este greu? Dar frumos. Este greu să fii versiunea ta mai bună, dar atât de frumos sa auzi "tati, te iubesc!"

Ești al meu, sunt a ta. Anii trec și noi ne transformăm în altceva. Mă rog să nu fie doar un fluture, ci să fie un ..  ce este de neoprit? Ce nu poate fi distrus de timp? Mă rog să fim un râu. Să creștem împreună și să ajungem în mare. Să fim o mare, pe care furtunile o fac doar mai puternică și valurile o fac mai frumoasa.

De ce am vrut să îți scriu? A, gata, mi-am adus aminte! Te iubesc.

vineri, 4 martie 2022

Mama x 2 - haine

 Trebuie să ajung la un botez și mă duc în Afi să văd ce găsesc. Am "vânat" haine online, iar acum este momentul sa le probez. Deși am timp limitat sunt încrezătoare ca voi găsi ce îmi doresc.

Intru în primul magazin și găsesc niște pantaloni si câteva rochii. Nu vreau neaparat rochii așa că încep cu pantalonii. Am luat o mărime mai mare decât ce port de obicei, pentru că știu că după naștere excesul de burtica schimba mărimi. Îi ridic și ajung cu ei ... Până la șolduri. Nu trec mai sus. Mă uit la eticheta deoarece nu are cum sa nu ma încapă, sigur am luat ceva mai mic. Nope. Nici o greșeală acolo. E o mărime mare, mai mare decât mi-aș dori si nu ma încape. 

Mă duc în al doilea magazin, unde sper că mărimile să fie ok. Aleg 3 perechi de pantaloni, și încep să îi probez. 3 perechi de pantaloni cu cea mai mare mărime. Prima nu trece de genunchi, a doua ajunge până la șold și a treia se încheie, dar arăt foarte dubios. 

Oficial sunt deprimată. Nu ar trebui deoarece vocea interioară îmi spune că sunt la a doua naștere, au trecut doar 2 luni de la naștere, e normal să am exces de grăsime, eram plinuță și înainte. Dar cumva mă doare. Mă doare ca vreau sa îmi cumpăr o pereche de pantaloni și singurele mărimi mari mă fac să mă simt balena. Culorile frumoase nici măcar nu au mărimi mari. Pantalonii nu mai sunt făcuți să te facă să te simți bine decât dacă ești slab, cu o formă a corpului frumoasa. Dacă ești după o sarcină, cu burta lăsată, cu sentimentele vraiște, pantalonii pe care îi vrei și nu te încap, nu te pun în evidență, încep să îți macine creierii și să îți spună că ai o problemă. 

Așa sa fie? Faptul că nu sunt slim fit și că am burta lăsată și că am kg in plus sunt o problemă la care ar trebui să mă gândesc acum când trebuie să alaptez, trebuie să mă trezesc noaptea, trebuie să găsesc timp să fiu mama si pentru al doilea copil?

Nu e problema nimănui. Este doar problema mea. Problema mea și a nenumăratelor mămici care sunt în situația mea. Problema ar tb să fie a magazinelor care te fac sa te simți mic și urât, și deprimat și trist. 

luni, 28 februarie 2022

Mama de Ami

Când am făcut testul de sarcina, nici nu am realizat că este de culoare roz. Simțeam în suflet ca in interiorul meu crește un alt mic suflețel, dar îmi era puțin teama sa nu îmi doresc acest lucru atât de mult încât să fie doar închipuirea mea.  

Când am aflat de Andrei, a fost haos peste tot când am făcut testul de sarcina. Pe jumătate dezbrăcată mă uitam dacă apar liniuțele pe testul aflat pe podeaua băii. 

De data aceasta, a fost totul curat. Am făcut testul fără să murdăresc ceva în jur, bine în afară de mână, că noh, ținta nu e la fel de precisă că la băieți. Am luat bățul, l-am șters și l-am pus pe birou. Aveam ședința la muncă, așa că am intrat și am început să ascult. Acum dacă mă gândesc, nici nu mai țin minte despre ce sau cu cine era ședința. Știu doar că mă uitam la bățul de sarcină și pe măsură ce treceau minutele, se contura a doua linie. Oare? Să fie adevărat? 

Am început sa tremur și m-am scuzat din ședința. Visam să țin în mine această veste și să îl anunț pe Alex printr-o metodă că in filme. În loc de asta, am luat albumul de bebe a lui Andrei, am pus testul în interior și am mers direct în camera în care are biroul. I l-am dat și i-am spus cu o voce ridicată să se uite prin el, că nu l-a mai văzut de ceva timp. 

Se văd clar liniile. Și totuși îmi este teama sa nu fie doar faptul că eu îmi doresc foarte mult acest al doilea bebe. Mai cumpăr un set de teste. Uit să citesc ca tb făcut dimineața, așa că unul iese invalid, celălalt iese foarte palid. Mai cumpăr un test și cu greu aștept a doua zi dimineața. Da, este oficial. Sunt 2 linii care apar în 20 de secunde. Vizita la dr confirmă acest lucru. 5 săptămâni.

Sunt gravidă! 

Despre invidie... Sau nu!

Am auzit vorba Ginei Pistol : "eu nu am invidiat niciodată pe nimeni și de aceea probabil am acum ce îmi doresc" și m-am gândit puțin la cum am fost eu în viață. Oare eu am invidiat pe cineva? 
Țin minte mică fiind când mă uitam la păpușile lui Catrinel. Erau impecabile. Tot ceea primeam noi [alaturi de cei 2 frați ai mei] avea o durată de viață de maxim 3 zile. Pentru că experimentam pe ele copilăria, îmi zic eu acum. Dar sunt mari șansele să fi fost atât de scurtă pentru că pur și simplu le uzam emoțional din prima, ca sa nu le împărțim între noi. Nici măcar o secundă nu mi-aș fi dorit să le iau pe cele ale lui Catrinel sau să mă uit urat la ea pentru jucăriile ei.
Pe măsură ce am crescut, jucăriile s-au transformat în haine. Nici acum nu pot spune că pun mare preț pe haine. Orice as avea, am impresia că este potrivit pentru mine. Când ajung să cumpăr o haină, este cea mai buna haină pentru mine. Ei bine, mai mică fiind de multe ori hainele pe care le aveam nu erau neapărat primele mele opțiuni. A fost o perioadă în care hainele second erau tot ceea ce puteam primi. Perioada aceea m-a învățat să apreciez ceea ce am, nu să invidiez ce au alții. Pentru că dacă invidiez pe cineva, pierd timp prețios în care pot munci spre a câștiga ceea ce îmi doresc. 
În facultate am muncit. Nu ca să am bani de buzunar sau ca să pot cheltui mai mult pe haine, am muncit ca să mă întrețin. În jurul meu erau colegi care munceau ca să meargă în afară sau ca să își ia telefonul ala șmecher. Oare au fost momente în care îi invidiam? Nu cred. Cred că mai degrabă mi-aș fi dorit să am eu mai mult. Și cu toate astea nu am pus bani la ciorap, am cheltuit ca să mă bucur de viață. Și ohooo cât m-am bucurat. Și cât mă bucur. 
Acum. Acum am 2 copii minunați, un soț implicat, o viață normală perfectă pentru mine. Să invidiez alte persoane nu intră pe lista mea de activități. Să mă uit în jur și să mă gândesc la alții? De ce? Mai bine îmi sărut soțul, îmi iau copii în brațe și îmi iubesc familia fix așa cum este ea!

vineri, 17 aprilie 2020

Casa, dulce casa!

Ma uitam la blocurile gri pe lângă care treceam și rememoram locuințele pe care le-am avut de când sunt aici . Locuri în care am trăit în cealaltă viață. Sau cel puțin asa pare acum, ca am avut o realitate paralelă, în care o Catalina și-a lăsat amprenta în mai multe locuri.
Prima locuință pe care am împărțit-o cu Ana. În care am incuiat-o in casa, lăsând-o fără mâncare, fără diversele mici plăceri ale vieții și fără vreo cheie cu care sa poată ieși la aer. Noroc ca aveam balcon, care totuși nu a ajutat prea mult. Eram anul 2 de facultate, as zice ca nu știam prea multe, dar nu scuza faptul ca am privat un om de liberate pentru o zi! Și cu toate astea, Ana m-a iertat și m-a răsfățat, cum numai ea știe sa o facă (cu borcanul de sos de ardei făcut de mama ei, wow!!). Mulțumesc pentru ca mi-ai oferit una din casele mele de suflet și unul din micile refugii către independența! 
Următoarea pe lista e casuta pe care o vizitam pe Carpaților. Wow câte amintiri s-au făcut în acel apartament. 3 vieți de oameni și tot atâtea povesti de dragoste. Și de prietenie, și de adolescență și de viață în general! Nu am locuit permanent acolo, dar m-am simțit întotdeauna ca una de'a casei! Am urat, am iubit, am râs, am fost trista, și indiferent de zi, am avut o a doua familie in aceea căsuța. 
Casa cu gândaci de pe Argintului, o mai ții minte Hon? Wooow! Cred ca acolo am văzut cei mai mutanți gândaci. Dacă ar fi fost țestoase, acolo s-ar fi născut țestoasele ninja. Și totuși acolo a fost casa în care am avut parte de cele mai leneșe momente : seriale, pizza și cluburi. Cumva m-am pierdut și m-am regăsit în acea casa. Și am simțit ce înseamnă să ai un prieten bun, care este acolo sa te susțină, chiar dacă ești departe de versiunea ta optima. Sau de o versiune ce poate fi scoasa din casa! 
Prima garsoniera în care am locuit singură. A devenit casa datorita oamenilor frumoși care mi-au trecut pragul. Și oh ce plăcut era sa te trezești dimineața și sa bei cafeaua în centrul orașului. Și sa te bucuri de duminicile înnorate într-un restaurant citind o carte. Bine, pana sa ajungi la garsoniera cocheta, trebuia sa treci de holul horror, ce părea desprins din filmele cu sperieturi, însă practic ma descria perfect. Trebuia sa treci de exteriorul dur, ca să ajungi la minunea din interior!
To be continued... 

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Mamă de Andrei - Pași

Azi ai făcut primii pași. Da, am scris pași. Tu singurel. Nu ai avut nevoie de nimeni sa te susțină. Nu ai avut nevoie de reazem sau de altceva. Ti-ai folosit piciorusele carnoase și te-ai apropiat mai mult de independență. Un cuvant atât de mic pentru o acțiune atât de mare.
Esti un băiat independent de ceva vreme. Ești un băiețel sigur si ambițios. Ai știut dintotdeauna de ce ai nevoie si ce trebuie sa faci pentru a obține acest lucru.
Ai vrut sa stai pe burtica, te-ai rasucit si din acel moment nu a mai fost noapte in care sa stai pe spate. Degeaba visam eu ca trebuie sa te asez pe o parte sau pe cealalta, tu te întorceai cum voiai.
Ai vrut sa stai in fundulet, te-ai așezat. Ai găsit acea suprafață de care te poți ține astfel încât sa stai in fundulet. Ooo si ce bine se vede lumea de aici.
Ai vrut sa te ridici, te-ai ridicat! Marginea patutului e scrijelita de cei doi dințisori pe care ii aveai atunci si pentru ca iti doreai sa ajungi la cea mai înaltă bucată de lemn ti-ai pus forța in picioare și ai împins. Te-am găsit zâmbind din toată inima, tinandu-te de marginea patului și spunandu-mi fără cuvinte "Mamă, uite cât de înalt sunt! Ajung la bucata de lemn pe care mi-o doresc!". Desigur după aceea ai infulecat lemnul cum mănânc eu ciocolată!
Acum mergi. Omulețul meu crește pe zi ce trece și mă gândesc cu oroare la ziua în care nu vei mai avea nevoie de mine... Mami, ramai copil pentru mine, încă puțin!

Cătălina și explozia din minte

"Femeia la naștere își schimba complet gândirea. În mintea ei are loc o explozie și pac, nimic nu mai e la fel". Asta îmi zicea în urma cu ceva ani, un coleg. Mă amuza că are o părere atât de sălbatică despre un lucru atât de natural. Cum poate sa fie atât de inapt sa considere că o femeie își pierde mințile când naște? Și apoi am născut...
A exagerat un pic omul, dar nu cu mult. De când am născut mi s-au schimbat întâi prioritățile, apoi dorințele și ultimul, dar nu cel din urma, cheful. Omulețul mic, pe care îl porți 9 luni în pântec, inevitabil îți va schimba prioritățile în viață. Mai ales când, din momentul în care ți-a prins pentru prima oară degetul cu mânuța, nu mai vrei sa îți dea drumul. Apoi, când îți zâmbește și râde... Ce alt miracol mai poți avea în viață? Normal ca îți schimbă prioritățile. Vrei sa petreci mai mult timp cu el, lângă el, pentru el. Plus ca deși începutul este mai denivelat, cu timpul un copilaș sudează o familie, îi dă un scop mai clar, mai frumos. Deja nu mai poți risipi timpul, pentru ca întotdeauna vor fi doi ochișori mici care vor privi  Nu vrei sa îi dezamăgești, nu? Chiar și atunci când vrei sa stai un pic liniștită, pe budă, ca tot omul. Oare când o sa ma pot "bucura" din nou de aceasta minunata experiență?
Mă gândeam zilele astea cu un pic de dor, la Cătălina din trecut. Oare as vrea-o înapoi? Este și va fi mereu o parte din mine, dar cu siguranță nu mai face parte din cotidianul meu. Cătă din trecut, cu memoria ei, calmul liniștitor, miserupia, micile înjurături? Pasarea de noapte, fumătoarea, iubareata?
Explozia din capul meu a făcut loc unei Cătă explozive, furioase, mârâite, nerăbdătoare. Și nu, nu cu Andrei.. Cu restul. Vreau o cale de mijloc. Vreau sa o găsesc pe Cătă de mijloc. Trebuie sa o găsesc! O sa o găsesc!