vineri, 17 aprilie 2020

Casa, dulce casa!

Ma uitam la blocurile gri pe lângă care treceam și rememoram locuințele pe care le-am avut de când sunt aici . Locuri în care am trăit în cealaltă viață. Sau cel puțin asa pare acum, ca am avut o realitate paralelă, în care o Catalina și-a lăsat amprenta în mai multe locuri.
Prima locuință pe care am împărțit-o cu Ana. În care am incuiat-o in casa, lăsând-o fără mâncare, fără diversele mici plăceri ale vieții și fără vreo cheie cu care sa poată ieși la aer. Noroc ca aveam balcon, care totuși nu a ajutat prea mult. Eram anul 2 de facultate, as zice ca nu știam prea multe, dar nu scuza faptul ca am privat un om de liberate pentru o zi! Și cu toate astea, Ana m-a iertat și m-a răsfățat, cum numai ea știe sa o facă (cu borcanul de sos de ardei făcut de mama ei, wow!!). Mulțumesc pentru ca mi-ai oferit una din casele mele de suflet și unul din micile refugii către independența! 
Următoarea pe lista e casuta pe care o vizitam pe Carpaților. Wow câte amintiri s-au făcut în acel apartament. 3 vieți de oameni și tot atâtea povesti de dragoste. Și de prietenie, și de adolescență și de viață în general! Nu am locuit permanent acolo, dar m-am simțit întotdeauna ca una de'a casei! Am urat, am iubit, am râs, am fost trista, și indiferent de zi, am avut o a doua familie in aceea căsuța. 
Casa cu gândaci de pe Argintului, o mai ții minte Hon? Wooow! Cred ca acolo am văzut cei mai mutanți gândaci. Dacă ar fi fost țestoase, acolo s-ar fi născut țestoasele ninja. Și totuși acolo a fost casa în care am avut parte de cele mai leneșe momente : seriale, pizza și cluburi. Cumva m-am pierdut și m-am regăsit în acea casa. Și am simțit ce înseamnă să ai un prieten bun, care este acolo sa te susțină, chiar dacă ești departe de versiunea ta optima. Sau de o versiune ce poate fi scoasa din casa! 
Prima garsoniera în care am locuit singură. A devenit casa datorita oamenilor frumoși care mi-au trecut pragul. Și oh ce plăcut era sa te trezești dimineața și sa bei cafeaua în centrul orașului. Și sa te bucuri de duminicile înnorate într-un restaurant citind o carte. Bine, pana sa ajungi la garsoniera cocheta, trebuia sa treci de holul horror, ce părea desprins din filmele cu sperieturi, însă practic ma descria perfect. Trebuia sa treci de exteriorul dur, ca să ajungi la minunea din interior!
To be continued... 

sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Mamă de Andrei - Pași

Azi ai făcut primii pași. Da, am scris pași. Tu singurel. Nu ai avut nevoie de nimeni sa te susțină. Nu ai avut nevoie de reazem sau de altceva. Ti-ai folosit piciorusele carnoase și te-ai apropiat mai mult de independență. Un cuvant atât de mic pentru o acțiune atât de mare.
Esti un băiat independent de ceva vreme. Ești un băiețel sigur si ambițios. Ai știut dintotdeauna de ce ai nevoie si ce trebuie sa faci pentru a obține acest lucru.
Ai vrut sa stai pe burtica, te-ai rasucit si din acel moment nu a mai fost noapte in care sa stai pe spate. Degeaba visam eu ca trebuie sa te asez pe o parte sau pe cealalta, tu te întorceai cum voiai.
Ai vrut sa stai in fundulet, te-ai așezat. Ai găsit acea suprafață de care te poți ține astfel încât sa stai in fundulet. Ooo si ce bine se vede lumea de aici.
Ai vrut sa te ridici, te-ai ridicat! Marginea patutului e scrijelita de cei doi dințisori pe care ii aveai atunci si pentru ca iti doreai sa ajungi la cea mai înaltă bucată de lemn ti-ai pus forța in picioare și ai împins. Te-am găsit zâmbind din toată inima, tinandu-te de marginea patului și spunandu-mi fără cuvinte "Mamă, uite cât de înalt sunt! Ajung la bucata de lemn pe care mi-o doresc!". Desigur după aceea ai infulecat lemnul cum mănânc eu ciocolată!
Acum mergi. Omulețul meu crește pe zi ce trece și mă gândesc cu oroare la ziua în care nu vei mai avea nevoie de mine... Mami, ramai copil pentru mine, încă puțin!

Cătălina și explozia din minte

"Femeia la naștere își schimba complet gândirea. În mintea ei are loc o explozie și pac, nimic nu mai e la fel". Asta îmi zicea în urma cu ceva ani, un coleg. Mă amuza că are o părere atât de sălbatică despre un lucru atât de natural. Cum poate sa fie atât de inapt sa considere că o femeie își pierde mințile când naște? Și apoi am născut...
A exagerat un pic omul, dar nu cu mult. De când am născut mi s-au schimbat întâi prioritățile, apoi dorințele și ultimul, dar nu cel din urma, cheful. Omulețul mic, pe care îl porți 9 luni în pântec, inevitabil îți va schimba prioritățile în viață. Mai ales când, din momentul în care ți-a prins pentru prima oară degetul cu mânuța, nu mai vrei sa îți dea drumul. Apoi, când îți zâmbește și râde... Ce alt miracol mai poți avea în viață? Normal ca îți schimbă prioritățile. Vrei sa petreci mai mult timp cu el, lângă el, pentru el. Plus ca deși începutul este mai denivelat, cu timpul un copilaș sudează o familie, îi dă un scop mai clar, mai frumos. Deja nu mai poți risipi timpul, pentru ca întotdeauna vor fi doi ochișori mici care vor privi  Nu vrei sa îi dezamăgești, nu? Chiar și atunci când vrei sa stai un pic liniștită, pe budă, ca tot omul. Oare când o sa ma pot "bucura" din nou de aceasta minunata experiență?
Mă gândeam zilele astea cu un pic de dor, la Cătălina din trecut. Oare as vrea-o înapoi? Este și va fi mereu o parte din mine, dar cu siguranță nu mai face parte din cotidianul meu. Cătă din trecut, cu memoria ei, calmul liniștitor, miserupia, micile înjurături? Pasarea de noapte, fumătoarea, iubareata?
Explozia din capul meu a făcut loc unei Cătă explozive, furioase, mârâite, nerăbdătoare. Și nu, nu cu Andrei.. Cu restul. Vreau o cale de mijloc. Vreau sa o găsesc pe Cătă de mijloc. Trebuie sa o găsesc! O sa o găsesc! 

vineri, 9 noiembrie 2018

Mamă de Andrei - Începuturi

Daca m-ai fi intrebat anul trecut pe vremea asta dacă o sa fiu mama, ti-as fi raspuns "in nici un caz". Si totuși Ianuarie 2018 ma găsește mama unui Piscotel incredibil de iubibil de 2 luni minunate. Grele, dar minunate.
Cand ma gandesc la mutrisoara lui nervoasa ca nu mai vrea sa pape san, zambesc, il pup pe frunte, il calmez si ii pregătesc formula. In urmă cu o lună nu eram deloc asa senina. Sau linistită.
Aveam impresia ca nu sunt in stare sa fac nimic potrivit. Nici cel mai basic lucru de mamă, alaptarea, nu îmi ieșea! Auzeam in jurul meu povești frumoase, iar cele care nu erau asa frumoase aveau mame eroine in centru. Nu ca mine, o mama pur normală. In prima săptămână de mămică a venit un consilier in alaptare. Eram sigură ca o să fie fix ceea ce îmi trebuie. Ei bine... Nu a fost pe gustul meu sau noi nu am fost pe gustul ei. Ideea este ca după 5 minute in care m-a văzut cum alaptez, s-a uitat la Andrei care începuse sa plângă și a si pus verdictul problemei mele : fren lingual scurt. Apoi inca vreo 20 de minute a vorbit despre asta. Apoi a plecat. Dezamăgită de aceasta experiență am mai incercat să mă descurc singură.
Cred ca aici e momentul in care dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine, clachezi. Îmi uram jumătatea in ultimul hal. Îmi venea să urlu la el și să sar pe el din orice motiv. Că trebuie să mă ridic din pat, că trebuie să mănânc, că trebuie să respir. Dar cel mai mult din cauză că numai eu aveam sâni de alaptat! Noroc că el reacționa diferit "Iubita mea, trebuie sa papi" si o îmbrățișare. "Iubita mea, dormi ca stau eu cu bebe!", "Iubita mea, dacă nu mai poți, ii dăm doar formulă, nu mai plânge!" hop o altă îmbrățișare.
Am decis să mai acord alăptării o sansă. Deja Piscotel nu mai stătea la sân aproape deloc. Norocul a venit cu Ana, datorita căreia am reușit sa alăptez până la 6 luni. S-a văzut clar diferența. Ana, de cum l-a văzut pe Andrei l-a luat în brațe și a început sa vorbească cu el, a început sa ma roage sa ii arat cum îl alăptez.. Trei ore mai târziu, cu ajutorul unor mameloane de silicon, Andrei a avut o masă copioasa de Titi. Nu cred ca pot explica sentimentul pe care l-am avut când în sfârșit am putut sa îmi folosesc sânii în scopul pentru care au fost creați. E unic și prețios!

Mamă de Andrei. Primul episod de groază!

Ma uit la mânuța ta mica strivita de banda branulei. Ma uit cu groază si cu o neputință ce doare.
Nu știi cu adevărat ce este neputința până nu ajungi într-un astfel de moment, in care slăbit, el este incolacit in jurul tău și tu, cea care ar trebui sa il protejezi indiferent de circumstanțe nu ai ce sa faci. Poți doar sa astepti si sa te rogi. Te rogi la Dumnezeu, la Sfinți, la Îngeri...
Mă uit la mânuța ta mică cum îmi ține degetul ferm. Îmi vine sa plâng atât de tare că încep sa tremur ușor. Observ ca te miști și ma opresc. Tu ești mai important decât orice slabiciune de-a mea.
Spitalul de copii e plin de pacienți. Aparent e epidemie de enterocolita si noi facem parte din cei "norocoși". Doctorita tânără, eu zic pe la max 30 ani, ii spune asistentei "Uite [arătând spre al meu bebe], nu are nici un an si ar trebui sa il tin aici... nu mai sunt locuri. Il externez ca nu mai sunt locuri. E normal?"
Mă uit la mânuța ta mică si mă simt invizibilă, deoarece aceasta e o situație în care nici un giumbusluc învățat până acum nu îți aduce zâmbetul pe buze.
"Sunteți de acord sa ii punem branula? Este deshidratat!" ma întreabă ferm Doctorita. "Da".
"Vino sa ii pui branula și ăstuia mic... Da stiu.. nu a făcut anul!"
"Va rog să ne lăsați sa ne facem treaba doamnă". Aud ca prin vis cand bebe meu începe sa urle. Sunt împinsă usor in alta cameră chiar dacă spun "stau eu.. stau lângă el". Sunt împinsă din nou, chiar dacă încep sa plâng.
"Mai rău faceți dacă stați aici"!
Observ cum ii pierde urma din mânuța si mai încearcă o dată. Urletele ma fac sa ma cutremur si sa îmi repet in minte EȘTI O MAMĂ GROAZNICĂ!
"Nu pot, încearcă si tu" spune asistenta pe lângă care trec spre a ma duce la el si a-i prinde fetisoara ingrozita "sunt aici mami, sunt aici lângă tine. Chiar dacă nu ma vezi, sunt lângă tine!" Sunt împinsă iar afară.
Asistentul care trece pe lângă noi pare amuzat "ia uite, copilul plânge înăuntru si mama afară"
Din fericire el reușește sa ii pună branula in cealaltă mâna. Cred ca băiețelul meu este epuizat de cât a urlat. Are forța doar să se agațe de mine. Cât mă urasc!
Ma uit la mânuța ta mică si mă intreb de ce nu am nici o putere magică?
(a trecut episodul, suntem bine și Andrei este fericit, vesel și din ce în ce mai minunat!)

miercuri, 28 februarie 2018

Mamă de Andrei

Au trecut 4 luni de cand ești in viata noastră. 4 luni atât de scurte si totuși atât de lungi.
Ma uit la tine cum dormi. Este prima oară cand adormi singur, fără suzi si fără mâinile mele. Deși am încercat sa nu te tin prea mult in brațe, în ultima perioadă ziua, te adorm in brațele mele si te țin apoi pe mine cât pot de mult. Când ridici ochișorii, semn ca te-ai trezit încerc sa îmi scrijelesc in minte imaginea ta, pentru a o avea toata viata. Nu este zi sa nu ii mulțumesc Celui de sus pentru ca exiști. In urma cu 4 ani, cand l-am cunoscut pe tatăl tău nu vedeam atât de departe in viitor. Nu știam ca acele ore bucurandu-ne unul de compania celuilalt vor duce aici. Era unul dintre mulți. Și totuși, am realizat ca el este exact ceea ce lipsea în viața mea. Doza aceea de morocaneala, romantism, dragoste, pe care mi-am dorit-o. Perfect pentru mine. Perfect pentru amândoi.
Ma uit la tine cum dormi si imi dau lacrimile de fericire. În ultima perioadă acest lucru se întâmplă des. Ai inceput sa faci niște lucruri care imi arată cat de mult evoluezi. Te iubim, Andrei. Sper ca intr-o zi sa citești aceste rânduri si sa știi ca ești cel mai minunat om din viața noastră (sunt sigură ca tatăl tău ma aprobă!).
Mă uit la tine cum dormi si sper sa îți fiu cea mai bună mamă, sa te țin de mâna de la primul pas și sa te prind dacă va fi nevoie si să te susțin de fiecare dată! Am încredere de pe acum în tine! Știu deja ca ești perfect si sunt sigură că peste ani nu vei fi mai prejos.
Mă uit la tine cum dormi... Te iubește mama!

miercuri, 15 noiembrie 2017

Mama... O Doamne!

18.10.2017
12:15 Am tot miscat picioarele. Am inteles ca face bine. Aparent in vreo 10 minute o sa fiu transferata de la terapie intensiva catre rezerva. Dupa numai 8 ore. Trebuie sa fi mers totul ca pe roate in operatie daca deja ma "elibereaza". Am o teama cand vine vorba de scos sonda. Mai bine nu citeam cele 100 de povesti despre cezariana. Acum parca aud toate vocile de pe net. Gagica de la terapie imi spune ca nu ar trebui sa imi fac probleme. Si o scoate. Ce-i drept nu am simtit nimic. Absolut nimic. Ma ridic cu ajutorul ei si ma asez pe scaunul cu rotile de langa pat. Ok. Nu este deloc rau. 
13:20 Mi l-au adus pe Andrei in camera. Este langa patul meu. Ma uit hipnotizata la el. Dumnezeule, este atat de frumos! Mi-a spus asistenta de la neo ca a facut furori. Are parul negru si des, si fetele de la neo l-au zburlit cu totul. Este atat de mic si infasat. I se vede doar caputul. Parca este un strudel cu surprize. Nu-mi mai pot lua privirea de la el.
19:30 Nu e așa rău. Daca totul merge bine, in câteva ore o sa urc/cobor scări. Andrei a stat toată ziua cu mine. L-am pus la sân, dar nu s-a întâmplat nimic. El nu a supt, eu nu am avut lapte. A fost asa ciudat sa il țin in brațe. Mi-a fost frică sa il iau singură. O sa plec cu el acasă in 3 zile si mie mi-e frica sa il iau singură in brațe. E un început bun. NOT! Sun la asistente ca vreau sa ma duc la baie. Nu e cea mai faină opțiune, sa stea cineva cu tine cat faci treburi, dar dupa ce mi-a strâns asistenta de la terapie intensivă sfarcul, ca sa il atașeze pe Andrei, parcă nu mai știu ce înseamnă intimitatea. Tanti ma tine strâns. E deja a treia oară cand facem asta. Stand pe toaleta realizez ca ceva nu este in regula. Aparent am zis asta cu voce tare, deoarece tanti apare in fața ochilor semi închiși. Nu mai am forța sa fac nimic si simt cum energia imi dispare si un val de vomă imi urca spre gât. Pe ușa de la baie mai intră încă două asistente si toate trei ma așează pe podeaua baii. Una imi ridica picioarele in sus, alta imi uda fata si a treia mișcă o hartie încercând sa îmi facă aer. Încep sa imi revin si un lucru e clar : nu o sa mai vin la baie niciodată.
22:00 In sfârșit am realizat de ce mi-a fost rău. Nu am mâncat cine știe ce de ieri. Astăzi am avut o supă pe la prânz, pe care nu am terminat-o ca sa nu ma duc la baie si cam atât. După minunatul episod de pe podeaua baii apare miraculos o cină copioasa. Eh, nu a fost asa mare, dar a fost. Andrei a fost luat încă de cand mi-a fost rau. Deja imi este dor de el. Am primit si doua somnifere. Sper sa dorm mult. Trebuie sa imi revin rapid!