The first time i liked someone, i was a teenager girl who loved more the place than the person. I didn't like him as a guy, i liked him as the guy who always was in the same place. It was my comfortable place. I thought he liked me. I was wrong. He liked my friend. And i ended up just with the place. I realized that maybe the guy and the place are stuck one to another, because after he left I could see only some dirty walls and a pair of grey stairs.
The next time I liked someone, I was a teenager girl who loved more the body than the brain. I didn't listen words that came out of the beautiful lips, or sentence that made their way through the enchanting face. But i liked his hands, his chest, his legs. I never got to touch any of those, because I knew that he didn't liked me. At all. I tried to worship the body, but I didn't pay any attention to the soul, or the mind. He told me that he would have wanted someone different. Someone that listened to what he had to say. I lost. I realized that the body can vanish, but the mind can reach immortality.
The next time I liked someone, I was a girl who just found true love. I loved the way he talked, I loved the way he walked, I loved the way he ate. But I forgot loving the most important thing. Me. I didn't get a chance to love him as I wanted, because I was to afraid to be loved. And to be hurt. I realized that you can love someone with all your heart, if you don't love yourself it's all for nothing.
The next time I liked someone, I was a strong girl who wanted a guy at her arm. I wasn't expecting anything from him and from my time with him. I trusted him, but I didn't trust him with anything. I didn't have any feelings. I was a body outside and a statue inside. I promised myself that I wouldn't care about him. And I didn't. But I lost again. I realized that feelings make u human, not having feeling makes u... lonely.
The next time I liked someone, I was a different girl. Mix of feelings from my heart and my mind. I hated the games which one plays in order to be happy. I hated the whispers in ones ears. I hated the lies and the acts. I was wrong. It seems that shadows of our actions hunts us every time we walk. I realized that if there's a game and it needs players, if you aren't up for it, step aside.
In the pitch black surrounding me an image of a big TV appeared. On that TV I am seeing a lot of numbers and a lot of words in a language I don't know. It's all black again. After a few more seconds another image appears. This time it's a door through which a lot of shadows are passing. After blinking for a few times, I realize that I'm not in a dream, I just have a hard time waking up.
I'm feeling my eyes very heavy and my back hurts like hell. I will try to sleep in another place the next time I end up in a station at midnight. But until then I have to get up and start my day. After hearing all the stories about guys that left their luggage unsupervised that either they end up at the police or without them, I thought (What the F**k) I can't leave my "monster truck" here. So fully packed with the luggage, I started looking for a bathroom. Of course, in order to go to the bathroom I had to pay 10 crowns! Ain't that cute? But it's WRONG! Ok, so let's recap what's happening here : I have a wallet with 200 pounds, my mouth screams for water in, my bladder screams for water out and my belly doesn't scream anymore and that's strange cause it means that I will soon die! Not really. No. I won't die. But I might, because my belly is to quiet. Anyway, my point is that I have money in my wallet, but not the right kind of money. In the middle of the hallway I start laughing of my situation. What else can I do? Go from here to the train station. That is definitely a good idea. After asking the security guy of it's location I went for it. Cause there I have to find an Exchange Point. No? Well, the faith reserved me a bank on my way to the train station. And not just a bank, but a bank that has in it's vicinity a wall with plug. Iei. I am saved.
Of course the bank will open in a couple of hours, after my first train to Stavanger, but it still is a good think that i found it. I put my phone in the plug, I put my laptop in the plug and I am much happier than at the beginning of the day. When I saw people arrive at the bank I immediately started floating to the exchange point and after changing the money I ran (even if I had my luggage I was able to run!! I think thirst and hunger can give u supernatural powers) to a shop and I bought a large bottle of water. I drank like it was my last day on Earth.
Of course, my next trip was to the bathroom (after buying the ticket to Stavanger, cause I didn't want to miss it) and there I had to put coins into a machine. It was the same system as in the metro station. But for the bathrooms. So i took a coin, put it in the machine and ... nothing cause the coin slipped outside. I picked up the coin, looked at the machine again and put it again. Nothing. Maybe i just have to put it through. I pushed the things that were standing between me and the bathroom door without any luck. NOOOOOOOOOOO!!! I heard an inside voice. My bladder was going crazy! Shhh. Like in cartoons i picked the coin and put it again. And picked it again and put it again. Until a door opened. Angels started singing and the light coming from that door was heavenly! A guy from the security... Security for the bathroom ?!?!?! That's a new one. So, a guy from the security of the bathroom came outside, took my coin, put it in the machine and opened the door. Of course the place where I should have put the coin was elsewhere then where I was trying to put it. Anyway I had a victory a few seconds later. And another one before I went in the train. Happy me!
Ma misc usor si realizez ca nu sunt in patul meu. Incerc sa imi intind picioarele, insa nemilosul scaun din fata este mult prea apropiat si reusesc decat sa imi lovesc genunchii. As vrea sa ma intorc, insa mi-e frica sa imi parasesc pozitia care m-a purtat pe meleagurile viselor. Nu am avut nici un vis, dar suna atat de poetic fraza de mai sus. Imi fac curaj si ma intorc. Mare greseala. Sunt toata transpirata, de parca in loc sa dorm as fi alergat toata noaptea. E foarte cald. Mai ales aici in spate unde zici ca autobuzul are reactoare, nu motor. Din fericire ma trezesc la timp pentru popas. A trecut o zi de cand nu m-am spalat pe dinti sau pe corp si ma simt groaznic. Nu este cea mai buna dimineata. Cobor din autobuz si ma indrept spre baie. Ca intotdeauna este plin, asa ca trebuie sa astept putin afara. Oare unde suntem? Baietii sunt afara si fumeaza o tigara. Nu sunt la fel de veseli ca ieri, insa cu siguranta e de vina dimineata. Mai incerc o data la baie si descopar o tanti cu pasta de dinti. Fara sa stau pe ganduri ma indrept spre ea si o intreb cat pot de politicos (cum ar zice Elena "cu ochi de caprioara") daca nu imi poate da niste pasta de dinti. Alerg dupa periuta (am avut noroc sa-mi pun periuta in ghiozdan, CELE 2 PASTE DE DINTI PE CARE LE AM sunt in bagajul mare pe care nu il pot deschide!!) si ma comport ca dupa rascoala, spal dintii de vreo 10 ori!!
Ies afara si observ soferii care ne ofera foarte amiabili cate o cafea. Ma uit la Marius amuzata si il intreb daca acum e fericit. "Nu chiar" imi raspunde si apoi incepem sa radem. In pliant ni se ofera cafea pe toata durata calatoriei, in realitate se ofera cafea in dimineata asta si doar 1 cafea. Nu conteaza.
Incepem iar calatoria. Se vede ca suntem obositi, deoarece nu cred ca exista cineva care a avut parte de un somn odihnitor (desi ca timp, eu am bifat 8 ore in cap). Tragem un pic de conversatii, radem mai fortat, dar inca nu am scapat de sentimentul ca suntem intr-o excursie prin Europa. Uneori ma mai opresc din vorbit si ma uit pe geam. Incerc sa scap de gandurile negre pe care le am. Nu vreau sa constientizez ca am parasit tara, ca ma asteapta un drum lung cu un bagaj mare, ca o sa ajung intr-o tara in care nu o sa stiu limba si in care nu o sa mai pot suna pe cineva pentru a cere o mana de ajutor. Imaginile ce se perinda prin geam nu aduc a alta tara, aduc a Romania mai verde.
Marius ma bate pe umar si incepe sa imi povesteasca alta patanie de'a lui. Daca ar stii ce bine imi face dezinvoltura cu care trateaza calatoria. Panica din microbuzul de Targoviste-Sebes s-a evaporat instant dupa ce l-am cunoscut.
Memorez tarile prin care am trecut : Ucraina, Slovacia, Cehia.. si acum Germania. Eu, care nu am iesit niciodata din tara am deja in palmares 4 tari. OK, nu am vizitat nici o tara, dar am trecut prin ele! Ar trebui sa conteze si asta :P
Si uite ca am ajuns si in Germania. Oprim in port si asteptam feribotul. Prima calatorie cu feribotul!!
"Mergi cumva spre Oslo?" il intreb plina de speranta pe tipul din spatele meu.
"Stokholm" imi raspunde el.
Ma intorc la locul meu destul de dezamagita. Dar din spate aud o intrebare. Marius se uita la mine si parea ca vrea sa inceapa o conversatie. Ii raspund. Si apoi imi pune alta intrebare, si apoi incepe sa imi povesteasca aventurile pe care le-a avut in autobuz, fiind prima calatorie in afara fara familia lui. Fara sa imi dau seama, ajungem in Timisoara. Nu am simtit cum a mers masina, nu am mai vazut scaunele urate, nu am mai simtit caldura la fel de tare. L-am auzit pe Marius cum a povestit despre copii lui, despre sotia lui, despre patanii din copilarie. I-am mai povestit si eu cate ceva. Ne-am ras.
La un popas, inainte de a ajunge in Sebes, Marius s-a dat jos din autocar pentru a fuma o tigara. Cum statea el de vorba linistit, a vrut sa isi verifice telefonul, insa nu l-a gasit. Linistit, a urcat in autobuz si s-a indreptat spre locurile din spate, unde era sigur ca i-a scapat din buzunar. Insa surpriza, cand a ajuns acolo, telefonul era de negasit. Panicat, s-a dus la soferul care dormise in spatele lui, pe scaunele din spate, si l-a intrebat de telefon. Acesta a ridicat din umeri si i-a dat telefonul personal "Incearca sa vezi daca iti raspunde cineva. Eu ma duc pana la toaleta ca nu mai pot!". Marius, stiind ca e telefonul soferului, l-a urmat indeaproape formand in acelasi timp numarul lui de telefon. Soferul mergea grabit si Marius dupa el. Se uita la telefon pentru a vedea daca s-a format si deodata, de langa el se aude soneria telefonului pierdut. Soferul se opreste in loc. Marius se uita la sofer. Soferul se uita spre buzunarul pantalonilor lui, Marius la fel. Soferul scoate telefonul din buzunar si ii spune lui Marius ca l-a luat din greseala de pe jos, dupa ce l-a confundat cu telefonul lui. Marius, stupefiat ia telefonul si nu stie ce sa faca. Macar si-a recuperat telefonul, nu?
Vlad, saracutul, nu a fost asa de norocos. In Sebes (exact la popasul la care m-am urcat eu in autobuz), un nene l-a rugat sa ii arate 50 de euro ("ca nu stiu cum arata"), iar Vlad, baiat bun, a scos banii sa ii arate. Tipul a bagat mana in portofel si i-a sparlit banii. Ca sa vedeti de ce sunt in stare romanii!!
Si totusi, in Timisoara, a trebuit sa ne restrangem pe cateva locuri. Din fericire, am reusit sa ma asez in spatele autocarului, pe ultimele scaune. A fost genial!!
Trebuia sa primim din partea casei cafea, iar Marius tot drumul a apasat pe butonul rosu zicand destul de tare "Cafeaaaa!". Apoi mai statea putin, iar apasa pe butonul rosu "Cafeaaaa!". Apoi ne mai uitam la Vlad si il mai intrebam daca are sa ne arate vreo hartie de 50 de euro, ca nu stim cum arata. Pe mine nu ma auzea. Din fericire!!! Apoi mai venea soferul cu pricina si Marius incepa sa il strige usor, ca intr-un cantec "Hotuleee". Nu stiu daca soferul rosea de la caldura sau de rusine. Nici nu cred ca o sa aflu vreodata.
Fara sa ne dam seama, s-a facut indeajuns de tarziu. Am adormit rapid, dupa ce Marius mi-a cedat locul de la geam. Multumesc!!
Din pacate sau din fericire, nu am trecut prin oras, si tot ce am putut sa vad au fost copacii ( Dragi mei colegi, imi puteti spune ce specimene sunt? :D :)) )
Ma uit la verdele crud al copacilor pe langa care trece autobuzul. Iar mi se umplu ochii de lacrimi si razand plang. Cat de idioata trebuie sa fiu pentru cei din jurul meu. "Fato, nu esti nici prima, nici ultima care pleaca din tara!" Da, nu sunt, dar e prima oara cand plec eu din tara! La naiba, daca mi-as fi luat servetele. Dar cine se astepta sa bocesc? Astea nu sunt lacrimi de tristete. Sunt lacrimi de fericire, amestecate cu lacrimi de teama si lacrimi de dor, lacrimi de ce o sa imi lipseasca (chiar si pentru 4 luni de zile, pentru cei ce cobesc!) si lacrimi pentru toti cei cu care o sa mai vb pe mess si atat!
Sunt aceleasi lacrimi pe care le-am avut in anul 1, cand ma uitam spre Andreea prin geamul autobuzului. Totul a fost un ras si promisiuni de revederi din 2 in 2 saptamani, vizite in Brasov; totul a fost ok, pana am ajuns in cadrul geamului. Cand a ridicat mana sa imi ureze ramas bun, a oprit-o in aer si a inceput sa planga in hohote. S-a rupt ceva in mine, am dus mana la geam si mangaind geamul am inceput sa plang la randul meu. Vazandu-mi fata si realizand ca probabil exageram, Andreea a inceput sa rada printre lacrimi. Si eu. Plangeam razand. Sau radeam plangand.
Aceleasi emotii le traiesc si acum, numai ca mult mai intens. Nu o sa ma mai duc la Monica, intr-un loc in care toata lumea vorbeste romana, nu o sa mai stiu din amintiri locuri in care am fost cu ai mei. Nu o sa il mai sun pe unchiu' sa il intreb unde este strada pe care locuiesc, in timp ce eu sunt la 10 m de locul in care ar fi trebuit sa cotesc. Nu o sa ma mai ia sor'mea de mana pentru a ma duce in sala de clasa si a urla "Hei, ea e Cata!!!", lasandu-ma sa luminez sala cu roseata mea. Nu o sa mai vorbesc cu orele la telefon, sunandu-mi Bibiancele, Anele, Oanele si toti prietenii pana ce ajung acasa.
Iar mi se umplu ochii de lacrimi. Idioata ce sunt! O vad pe Oana in statie si ma inmoi toata! Am un gol mare in stomac. Mai mare ca niciodata! Iti multumesc! Va multumesc!
Probabil urmatoarea postare (daca nu cumva ma hotaresc sa va scriu si maine) va fi scrisa din alta locatie si va avea ca subiect Stavanger. Sa speram ca vor fi si poze. Urati-mi noroc si un drum bun pentru ca Joi incepe aventura!
Nu v-am spus ... dar in curand voi avea parte de o aventura! Se numeste Norvegia si va incepe joi!
Nu despre asta vreau sa va vorbesc, inca... ci despre ce simt. Nu, nu va voi umple de replici siropoase. Ci ganduri ... Atat.
Am venit la laptop sa vad daca mi-a scris cineva. Din obisnuinta am deschis si Hotmail-ul. 16 mailuri. Pff. Se vede ca m-am inscris pe inca un grup de pe Facebook, deoarece iar mi se umple mailul cu cine stie ce porcarii. Le selectez pe toate si inainte sa dau Delete observ un mail de la UiS. Ma uit la subiect si cu litere mari scrie "Letter of Admission at University of Stavanger". Mana incepe sa imi tremure pe buton si inima imi bate de parca ar vrea sa iasa la soare. Inchid ochii si incerc sa ma linistesc. Imi spun in gand "1,2,3,4,5" si tot asa pana la 10, fara a avea succes. Deschid ochii si ma mai uit o data la mail. Imi este frica sa il deschid, deoarece nu inteleg cum as putea avea un asemenea noroc. Daca este o greseala? Revad lunga saptamana ce a trecut, in care am asteptat acest mail. Cate ore am stat in fata monitorului si am intrat intr-una pe mail. Imi pierdusem speranta, iar acum...
Trebuie sa primesc contractul. Am spus la ceva lume ca o sa plec, iar acum imi pare rau. Daca o sa fie probleme? Eu am dat cu gura in stanga si in dreapta, si parca vad ca o sa fiu nevoita sa ma plimb cu o cutie de pamant langa mine. Sa am unde sa imi ascund capul. Ca strutii!! Stiu ca nu ar fi trebuit sa spun, insa luna trecuta cand am citit scrisoarea de admitere, am sunat toti prietenii sa le spun ca plec. Apoi am si postat pe Facebook. Damn! Cred ca probleme am sigur!!! La cap! Nu stiu sa mai fi fost atat de entuziasmata de ceva. Iar entuziasmul, la care am adaugat sperantele si emotiile, mi-au provocat nebunie temporara ce s-a soldat cu titlul de ziar local "PLEC IN NORVEGIA!!".
"Domnisoara Vasile, e gata" o aud pe d-na secretara si in mana ei se afla contractul. Imi pare ca se misca foarte incet, de parca ar vrea sa fie capturata intr-o secventa slow motion, iar contractul pare inconjurat de o lumina divina. Totul depinde de el!
Tata ma suna sa imi spuna ca merge spre agentie sa cumpere biletul. Acum este sigur ca plec. Emotiile ce au stat ascunse pana acum incep sa se strecoare printre ganduri si prin corp. Ca mici impulsuri electrice, isi fac loc in fiecare muschi. Mai devreme, cand am vorbit cu Honey, nu am lasat-o sa termine ce avea de spus deoarece ma propulsam cu doua saptamani in timp si ma vedeam in Norvegia asteptand trenul si neputand sa o sun pe ea. Sau in statie. Sau in drum spre vreun loc. Nu o sa o mai sun pe ea. Si nici ea pe mine. Ca o sa coste al dracu de scump. Nu am lasat-o sa termine si am intrebat-o ce o sa ma fac fara ea. De dimineata o auzeam pe Iris cum se pregatea de munca si pe Vali cum ii spunea ca e ok. Nu am stat cu ei. Nu i-am auzit niciodata asa. Dar o sa stau si maine dimineata sa ii ascult. Chit ca apoi o sa adorm. Oana... mica Oana. Si Ana. Si mama. Si tata... Ufff! Suna iar telefonul si imi intrerupe sirul de oameni pe care vreau sa ii vad cu ochii mintii. E tata ce imi cere numarul de pasaport. I-l dau si imi inchide rapid, deoarece mai are de vorbit cu agentul. Trag o gura de aer si ma imbarbatez. Hei! Nu ma duc la taiere, ci in Norvegia!!!
Acum. E seara si e liniste. Plec pentru cateva luni, sper ca poate mai mult, insa sunt sigura ca o sa ma gandesc la voi toti! Nu sunt nici prima care pleaca, nu o sa fiu nici ultima, insa e prima oara cand ies din tara, si fie-mi cu iertare, dar am niste emotii imense!
Merg pe strada, tinand strans in maini cartea ce mi-a acaparat atentia de ceva vreme. Nu stiu cum as reactiona daca as afla ca am o boala incurabila. Sau ma rog, cu slabe sanse de supravietuire. Dupa fiecare pagina pe care o citesc, ma gandesc la miile de copii care trec prin asa ceva. Ajung sa traiasca o viata de spital, sa invete termeni de care multa lume nu a auzit si sa stie cum se administreaza medicamentele pe care le primesc. Dar nu, nu vreau sa mai am imaginea unui copil fara de par, cu trupul micut prins de cine stie ce aparat monstru.
Imi indrept privirile spre mediul in care ma aflu. Strada este plina de oameni care isi vad de drum mai repede sau mai incet. Oare ei la ce se gandesc? Fiecare are cate o problema de dimensiuni colosale... in viziunea lui. Si cine sunt ceilalti sa spuna ca nu este asa. Probabil tipul cel incruntat care merge apasat s-a despartit de iubita lui. La cat de adanca este cuta de pe frunte sunt sigura ca a fost inselat. Iar femeia ce isi duce cumparaturile ca pe o povara isi doreste sa ajunga la casa ei, pentru a se aseza pe un scaun si a sta linistita o secunda. M-am lecuit in a ajuta oameni ce cara pungi de cumparaturi. Ultima oara era sa fiu fugarita, deoarece o babuta a crezut ca vreau sa ii fur cumparaturile si mai ca incepuse sa urle "hoata" in mijlocul centrului. Ce frumos pare cuplul din fata. Probabil a fost dragoste la prima vedere in cazul lor! S-au vazut si au stiut ca isi apartin unul altuia. Se tin de mana si se uita cu drag unul la celalalt. Am vazut si cupluri care nu se potrivesc. Incerc sa ma gandesc de ce sunt impreuna. Poate pentru ca se cunosc de mici si sunt atat de obisnuiti unul cu celalalt, incat cel mai firesc pas este sa isi cladeasca viata impreuna. Sau poate destinul a hotarat ca trebuie sa incerce sa il puna pe el langa ea, pentru ca apoi sa ii dea ceva mai bun. Sau pe ea langa el, pentru ca apoi sa aiba o viata linistita in care nu o sa se gandeasca cu regret la ce a fost odata.
Un baietel mic, se opreste in dreptul meu, fortand-o pe bunica de a carei mana se tine sa se opreasca la randu-i, si se uita atent la mine. Ii zambesc, stiind ca desi nu ma descurc pe langa copii, acestia intotdeauna vor zambi cand imi vor vedea chipl destins. Asta se si intampla. Baietelul intinde o mana spre mine si rade. Imi scapa un chicotit si ma aplec pentru a-i prinde manuta, insa bunica il ia in brate si ii spune pe un ton ce se vrea a fi cat mai placut "hai sa nu o deranjam pe tanti".
Strang la piept cartea ce mi-a acaparat atentia de ceva vreme si ma uit la copilasul ce a si uitat ca m-a vazut vreodata, deoarece calutul rosu din vitrina este mult mai interesant. Oare va apuca sa isi traisca viata la maxim? Sa traiasca o poveste de iubire, chiar daca nu o va finaliza cu un altar, sa faca la randul lui o mica creatura, sa care de plase pline de cumparaturi, sa ajunga la batranete si sa se rasteasca la galagiosii din fata blocului? Ii doresc sa da! Dumnezeule ai grija sa da...
Ma uit cu nostalgie la pozele din copilarie si ma gandesc cu drag la momentele in care le-am facut.
Dintr-un cadru alb-negru imi zambeste cu gura pana la urechi Catalina ce am fost. Este mica si cu parul buclat, si toata un zambet. In urmatoarea poza, aceasi Catalina, imi arata fundul, in timp ce sta culcata pe o canapea si incearca sa isi atinga varfurile picioarelor, cu mainile, fara a le indoi. Chestie complicata dom'le, ce ii pare foarte interesanta fotografului. Sunt curioasa daca ar mai avea acelasi farmec sa repet figura la varsta asta. Sau daca m-ar poza cineva. Ba m-ar poza, dar nu ca sa puna poza in album, ci ca sa ma poata identifica personalul de la spitalul de nebuni. Hai mai bine sa trec de poza asta, ca iar imi aduc aminte de nunta la care cameramanul a facut un intreg moment din fundul meu! Chit ca eram mica si simpatica, 30 de min in care ii arat fundul cameramanului si apoi ma stramb la el sunt departe de a fi o amintire placuta peste ani si ani!
Acum, ma priveste din poza o Catalina mai maricica (si la propriu si la figurat). Sta langa o Catrinel mica si se uita cu pofta la sandwichurile intinse pe masa din bucatarie. Traditia noastra. La zilele de nastere, mama facea sandwichuri cu de toate si apoi le insira pe toate pe masa. Fiecare venea si se servea. Dar cata pofta vad in ochii mei. Zici ca mi-a incuiat mama frigiderul vreo cateva zile.
O shit! Am uitat de pozele astea. Pozele pe care nu le voi uita niciodata (daca sunteti extrem de cuminti, in cateva sute de ani o sa le postez pe aici).
Poza nr. 1 : Aniversarea de 14 ani. Abia ne cumparasem aparatul foto si tata incerca sa prinda toate momentele. Ma uit fericita la tortul mare, cu 14 lumanari aprinse. Arata apetisant si se vede din poza ca imi doresc din suflet sa imi pun o dorinta. Dorinta mea mare de atunci era sa se taie mai repede tortul. Acum ar fi sa il mananc singura! :)))
Poza nr. 2 : Aceasi aniversare. Numai ca acum, se vede o Catalina care sufla cu putere spre un tort ce pare ca isi ia zborul imediat. Nu stiu cum a reusit taica-miu sa prinda cadrul asta, dar imaginea iti sugereaza ca sunt pe cale sa provoc un taifun, nicicum sa sting lumanarile unui tort. Si asta pentru ca "efectele speciale" prinse in poze dau senzatia ca tortul va fi luat de vant! Vantul meu :))). A doua zi de la aparitia acestor poze, o prietena (Bianca, nici acum nu te-am uitat!!! :))) ) a avut bunavointa sa arate poza intregii parcari. Nu va pot spune de cate ori am trecut pe langa grupuri din parcare ce mimau "suflatul" meu spre tort.
If you don't understand any of the things written here, well, feel free to ask anything :)))
When things get complicated, clap your hands, take a deep breath and punch the sun of a ... who complicates them! I'm a simple girl and I live a simple life. I hate pink, but I love Pink, I hate getting up in the morning, but I love smelling the morning air, I like cutting my hair, but I love waving it as soon as I hear the sound of Within Temptation's "Ice Queen". Sometimes I don't know what I want in life, but there's always someone that helps me find myself. Why am I telling you all this? Cause this is one of the few moments when i want to be honest. And this is one of those moments when I don't know where I am and I don't know where to ask for instructions. I lost my "What to do when there's no way out" handbook. Maybe is the beer talking, maybe it's my time of the month, maybe is just who I am, maybe this is a coincidence and you are reading the wrong page, the truth is that I need you in my life. This is all for you! I need you to tell me that I'm great and that even if I say some stupid nonsense you understand me completely. You, the one that makes me see myself as the best there is. Some say that behind a great man is a smart woman, I say that behind a smart woman is a great fuck. :)) Joke. Let's get back to where I was.
Hey you! Missed me? I'm back! Back on the blog, back at my life, back at myself. I missed you too. Well... not just you, I missed your sugar free coffee, even if I love it with extra sugar, I missed your fake smile at my lousy joke, I missed your hand on my back and the ...
Will you marry me? Yes, I'm talking with you! I want to merry you. OK, not you, but your smile, your eyes, your mouth, your hands, your walk, your words, your everything. I want to live with them for the rest of my life! I want to get up in the morning and drink that lousy coffee that you are so proud of, I want to argue with you on how to make the bed or on where should my books stay, next to your video games or on top of them. I want to yell at you cause you never let me take my shower in the morning, and I want you to always come at me with your silly explication "it's your fault, cause I get naked when you take your bath". I want to look at my phone all day long and wait for that text where you tell me that you have a sexy client, just to make me angry. Cause you know how angry I get when you start with your female stories. I want to walk with you in the park, hand in hand, even if I hate it! Actually, I stopped hating it since I've known you. But I won't give you the satisfaction of telling you that, i know you'll get cocky. That's not all, but I want to eat a cookie before I finish! Ah, it's not the greatest cookie ever, but hey, you still can't remember that I hate vanilla!!! I hate you not remembering, but hey, you can't be perfect, no? If you like vanilla, but agree to see the movies I like, I won't get so cranky! Honest!
Nu. Nu este o alta zi in care m-am trezit brutal la o ora mult prea matinala. Daca la un moment dat am dat vina pe altii, de vreo cateva zile e numai vina mea. Probabil ca ceasul biologic incearca sa imi spuna ceva si eu fac pe proasta. Astazi nici macar nu mai pot spune ca m-am trezit la 8, ci la 7:45 cu un "Nu iaaar!" intiparit pe buze.
Si mi-am adus aminte de povestea pe care voiam sa o scriu in urma cu ceva timp. E cam asa :
"Barbatii imaginari din viata mea imi ocupa tot timpul" se auzi spunand cu voce tare in timp ce se opri in mijlocul trotuarului. Era atat de bulversata de faptul ca abia acum are curajul sa scoata acea fraza ce o bantuia de cateva saptamani, incat nu mai baga de seama putinele persoane ce treceau pe langa ea si se uitau ciudat.
"Ma intrebam de ce nu reusesc sa ma implic intr-o relatie? Pai daca sunt prea ocupata sa visez la ceea ce ar fi putut fi cu cei ț-șpe tipi cu care am fost. Si macar de as fi fost cu toti. Rahat! Daca imi place vreun pic de laptar, nu ma uit lasciv la el, ci imi ocup toata ziua imaginandu-mi cum ar fi viata mea cu el. Si daca nu e laptarul, ma gandesc la Razvan. Si daca nu e Razvan, ma gandesc la vecinul de la 2 cu care nu am vorbit niciodata si care trece pe langa mine de parca as fi mobila scarii, nu o persoana." Isi puse mainile in cap si ofta greu. Voia ca prin acest oftat sa isi scoata toate gandurile infecte din cap. Stia ca este greu, dar necesar.A pus in balanta toate reusitele ei si din pacate, balanta s-a inclinat catre viata personala pe care o pusese in stand-by. Era mult mai usor sa viseze, dar sa isi vada in continuare de cariera. Asa nu suferea, iar competentele ei nu aveau de suferit. Nu perioada de indragosteala, nu ras tamp, nu nimic.
"Si ce dor imi e de rasul tamp! Si de durerile de stomac atat de placute. Si de strangerile de mana. Am nevoie de o banca! URGENT!" isi spuse hotarat. Isi indrepta spatele arcuit de greutatea gandurilor si porni apasat spre parc.
"Cum schimbi o gandire de o viata, dar proasta, cu alta sanatoasa, dar noua?" isi spuse in timp ce se aseza pe banca. Alesese partea cu lacul, deoarece asa nu se mai intreba nimeni de ce se uita in gol, sperand ca totodata nu se va apropia nimeni ca sa o auda cum scapa 2-3 vorbe. "Alt defect! Cine naibii mai vorbeste cu sine? Stai ca nu m-am exprimat corect! Cine naibii mai vorbeste cu sine, cu voce tare, in public??? si o mai si recunoaste?"
"Si totusi? Cum sa schimbi o gandire de o viata? Inca de mica imi imaginam cum ar fi fost viata daca as fi fost bogata. Niciodata nu m-am plans ca nu am dulciuri, niciodata nu m-am plans ca nu am papusi indeajuns de frumoase. Si asta de ce? Pentru ca in mintea mea mancam intotdeauna cele mai de seama bunatati, iar papusile mele erau Barbie, eventual aveam si un Ken si un palat pentru ele. Copilaria mea a fost atat de frumoasa, incat la liceu, in loc sa imi vad de relatii cu baieti reali, m-am sarutat de o mie de ori cu dragostea mea ascunsa, baiatul cel mai curtat din clasa. Si cand am realizat ca nu va fi niciodata al meu, abia atunci m-am hotarat sa ma sarut cu un necunoscut. Doar sa ii fac in ciuda mintii mele atat de inselate. Si ce urat a fost. Mai tarziu, cand toate fetele sufereau dupa primele lor iubiri, eu inca traiam fericita cu gandurile mele, ce ma aparau de toate neplacerile. Nu pot spune ca nu am trait viata. Ca am trait-o. Insa nu am trait dragostea."
Se uita la cat de linistit e lacul. "Daca as fi putut sa ma nasc lac, ar fi fost totul atat de usor. M-as fi indragostit in fiecare primavara de copacii de langa drum si de florile atat de frumoase. As fi iubit pasarile ce se aseaza atat de lin pe apa si se joaca intotdeauna nevinovat. Dar nu sunt lac. Nici peste, nici pasare. Sunt un eu. Si cat de greu e sa fii eu. Cum schimbi o gandire de o viata?"
I want to start writing in English so .. everybody could read what i write. Even some foreign friends or relatives.
In the first place, I would like for you to excuse my mistakes (because I'm sure there will be a lot of them) and if it's not too much to ask : please help me correct them (the mistakes I mean). I sure hope that with the help of some of my friends and readers I can improve my English to the point where it will be understood by all of you.
Well, a couple of days Iris (it's her birthday today so I will use this post to wish her all the good in the world! My brother too!) gave me a task to accomplish and that task was : what is your favorite memory?, and I intend to solve that task through my blog.
Here it is :
My favorite memory shouldn't be that hard to pick. Or at least that was the first thought that came through my mind when I heard about the task. But as time passed I realized that it's not the easiest thing to choose. I have a lot of memories, some are nice, some aren't so nice, but all of them made me who I am. So, I won't tell you my favorite memory. I'll tell you one of the many favorite I gathered.
It was my second year at the University from Brasov and the first year in the other student's campus. Colina. It was much closer to the University's teaching buildings but it was very far from the places where the friends I've made as a freshman lived. I thought that it had to be a way to move back to my former room. But it wasn't. So one morning i realized that I was stuck there. So I took my book and my cigars (i was smoking back then) and went on the hallway to read. I would have preferred my bed, but it was a non-smoking room so.. that was my only choice. I sat on the cold floor, lighted my cigar and started reading, when all over the sudden the door in front of me cracked open. From there, a girl with red hair and the most beautiful eyes I had ever seen stepped out. She looked at me for a slight moment, put a cushion on the floor and next to it a big cup (It was rather a very deep soup plate, but she calls it cup!!). She went back into the room, only to return with a book in her hands. I couldn't believe my eyes. I wasn't the only nut that at 8:30 a.m. read a book instead of sleeping like the rest of the students!
Inside I was all sunshine and happiness but i surely could not let the emotions get out, because i would only make her think that I am a freak! So i continued reading, even if with one eye I was still contemplating her. Until I realized I knew her from somewhere. DAMN!! She was one of those mean evil girls that usually spent all day long on the hallway!!! Yes! She was one of them for sure! A couple of days ago i came from school and there they were! Like this block's furniture! The furniture that you can't get rid off because it belongs to the owner. Well, as they sat there, with their legs all over the floor, not only they spooked very loud, as though each and every one of them had a hearing's aid, they smoked like their home country is Turkey!! Like they had to produce enough smoke as to hide the walls from their behinds. And that's not all!! When i got near them, not even one of them had the courtesy to lift their feet. I had to jump like a rabbit. And even so one of them looked as me as I was the bad guy in that story!! RUDE!! I hate them!!! I HATE..
"Excuse me... Can i bother you with a question?" i heard her say.
I raise my head from the book and look at her. I can't see the evil i thought i saw a couple of days ago.
"What?"
"I was curious about the book you are reading... What is it's name?"
"Aaaa... the book I'm reading? It's called Ivanhoe and i just started reading it. It's about a knight that helps people with his bravery. I love the action and this book has plenty!"
"Really? I like most the books that have an interesting plot. Something with ..."
And that was our first conversation. We talked about the books we read and we loved, the books that we wanted to read, the movies that we liked... and the hours just passed by us. We meet again the next morning. And the morning after that.
Now... after more than 5 years, even if I don't see her every morning, I still like to talk with her about books and movies. Life and weather. Love and friendship.
That's it Iris. U can correct this whenever you want.
Dear readers, once again EXCUSE MY AWFUL WRITING!! IT WILL GET BETTER WITH EXERCISE!
Tocmai ce m-am intors de la teatru. Teatru "Sica Alexandrescu" din Brasov! Si sunt foarte entuziasmata de piesa pe care tocmai am vizionat-o si de publicul foarte incantator in care am avut onoarea sa ma aflu.
Prima surpriza pe care am avut-o, in autobuzul cu care ma indreptam spre teatru am aflat ca este foarte multa lume care cumpara bilete si exista posibilitatea sa nu mai gasim locuri. Nu stiam ca teatrul este atat de apreciat in acest oras. Am mai fost la opere de teatru si ce-i drept nu s-a intamplat sa fie sala goala, insa erau premiere si era normal sa fie lumea interesata. Insa asa? La o piesa ce a mai rulat? Bravo brasoveni!
O alta surpriza a fost sa ma strecor printre persoanele ce se aflau in holul teatrului si asteptau cuminti deschidere portilor. Nu tu oameni care sa vorbeasca tare, nu tu pitzi care sa isi verifice tinuta in geamul tablourilor, nu tu mutre morocanoase. O multime foarte linistita, care isi discuta asteptarile vizavi de piesa sau poate locurile bune pe care le-au primit.
Cea mai mare surpriza am avut-o in timp ce asteptam sa inceapa piesa "Un cuplu ciudat". Ma uitam la decorul amenajat pe scena si ma intrebam oare cum va fi piesa, cand m-a rugat cineva sa imi dau picioarele pentru a putea trece. M-am ridicat de pe scaun si am inceput sa ma uit in jur. Numai tineri. In grupuri, cupluri sau singuri. Tineri! De varsta mea, mai mici, la facultate, la liceu. Exista tineri care aleg teatrul in locul unui bar sau ale unei convorbiri in fata blocului. Pentru prima data, m-am uitat zambind la tinerii de langa mine. Este o imagine frumoasa, credeti-ma, ca in "Liceeni" cand asteapta elevii cuminti venirea profesorului sau a formatiei care va face spectacol. Ca intr-un film de calitate.
Acum sa vorbesc un pic si despre piesa. "Un cuplu ciudat" este o piesa foarte activa, in care publicul simte prezenta realitatii. Glumele sunt bune si nu de putine ori ne-am simtit cu totii obligati sa aplaudam prestatia buna a actorilor ce au fost foarte carismatici si inca de la inceput au trait intens rolul. Personajele principale sunt doua femei care ajung sa locuiasca impreuna din cauza barbatilor, una fiind divortata de 2 ani, cealalta fiind recent parasita, iar pe langa ele sunt prietenele lor care pipereaza putin situatia.Va sfatuiesc cu cea mai mare caldura sa va duceti la piesa, deoarece veti rade din suflet (garantat) si nu va veti mai satura de personaje.
Replica pe care am retinut-o si care mi-a placut cel mai mult a fost
"Adica imi lasi impresia ca vrei sa plec" spune Flo in timp ce Olive ii face bagajul.
Olive isi pune mainile in cap si ii raspunde scrasnind din dinti "Nu Florence, nu iti las impresia! Iti spun clar : VREAU SA PLECI" (am ras ca apucata!!!)
Britain`s got talent, America`s got talent, India`s got talent, Romanii au talent, asa ca de ce nu ar avea si bloggerii? Talent!
Imi verific eu linistita mailul si incantata observ ca cineva a comentat pe blog. Sperand ca voi putea incepe o conversatie online (ce dor imi e sa discut!!!) apas rapid pe link si ma aduce la comentariul lui Gigi(nu e chiar Gigi, dar daca click-uiti numele va duce la blogul lui :P) ce ma indeamna sa vorbesc despre talentele mele. Saracul, nu stie ca a deschis cutia Pandorei! :))
Asta gandeam cand am inceput sa scriu postarea. Si de atunci e aproape o saptamana.
Habar n-am ce talente am.
Tot ce imi vine in minte este faptul ca stiu sa vorbesc. Si sa scriu. Ma rog, cel mai corect spus este : stiu sa povestesc. Nu sunt cea mai stralucita de pe planeta (desi simt ca nu o sa plec de pe aceasta lumea fara sa fac ceva memorabil), insa incerc sa ma indrept spre piedestalul naratorilor trecuti de mediocritate. Cu pasi extrem de mici, ce-i drept. Intotdeauna cand patesc ceva, incep sa mi se aseze in cap cuvintele potrivite pentru a obtine o poveste interesanta. De multe ori, cand merg pe strada patesc sa vad imagini pe care mi-ar placea sa le povestesc. Poate chiar imagini pe care le-am vazut in filme. De exemplu, mergeam la Tg Jiu, si pe drum am avut un flash cu un accident. Si apoi am inceput sa gasesc cuvintele potrivite pentru a face o postare. Insa m-am gandit ca e prea trist.
Deci asta e talentul meu. Sa vorbesc. Si sa scriu. Sa povestesc. Desi daca as intreba baietii cu care am avut date-uri s-ar uita ciudat la mine si mi-ar spune ca talentul meu este acela de a nu tacea din gura. Ce-i drept, cand incep sa trancan (in special cand am emotii) nu ma mai opreste decat un dezastru natural! Dar hai sa fiu serioasa, ca de multe ori, nimeni nu ma opreste. Si asta pentru ca de multe ori, chiar spun lucruri interesante. :))) Modesta de mine!
AAA.. si sa mai zicem ca stiu sa desenez si sa cant. Dar astea se activeaza doar cand sunt in preajma unor persoane pe care vreau sa le impresionez. Adica, atunci cand sunt indragostita, cant si desenez super fain. Si cand ma refer la indragosteala, nu inseamna ca este implicat in mod special un baiat. Pentru ca ma indragostesc de vreme, de o rochie, de un local. Etc. Intelegi voi ideea :P
Alte talente? Hmmm.. Nu cred ca ma desconsider chiar asa mult. Si nu e chiar desconsiderat, ci doar ca nu stiu care e talent si care e stiinta :)))!! Si cu asta cred ca m-am scos!!! Daca m-ai gasiti voi ceva... Eu sunt dispusa sa mai adaug talente in caiet!!
Ma urc in autobuz si ma asez pe la mijlocul lui, scaunul de la geam. Intotdeauna incerc sa stau acolo. E locul din care poti vedea si ce se intampla afara si ce oameni se mai urca.
De la geam observ un grup de muncitori ce stau si se uita la un altul care manuieste o masinarie si sparge asfaltul. Vorbesc destul de tare si rad cu pofta. Nu e prima oara cand vad aceasta imagine. Cand mergeam spre facultate, niste muncitori erau langa un drum ce trebuia peticit (pentru ca nu pot spune reparat, restaurat sau cine stie ce alt sinonim cu a duce la bun sfarsit o treaba!!), si cand spun ca erau acolo, inseamna ca unul muncea si restul stateau pe trotuar si vorbeau. Cum sa nu iti placa munca asta? Sau poate sunt eu absurda si ei de fapt muncesc cu totii, dar pe rand! Asta care munceste a tras betisorul scurt, azi!
Masina porneste in tromba si o babuta mai ca sare de pe scaun. Probabil soferul este prea prins de ritmurile manelelor ce se aud dinspre radio si uita ca se afla intr-un mijloc de transport in comun, poate se vede in autovehiculul de acasa si incearca sa impresioneze vreo piti de pe marginea soselei.
Nimic nou pe portiunea asta a orasului. Priveliste dezolanta a marginii orasului, unde nu prea vezi lume mergand pe jos pentru ca probabil s-ar deprima sa paseasca pe langa fabrica parasita si blocurile mult prea gri. Desigur, va arata mai ok cand se vor inverzi putinii pomi de pe marginea drumului, dar mai e ceva pana atunci.
La capat de linie (mda, iau autobuzul inainte de un capat de linie pentru a nu parcurge o distanta rezonabila pentru a-l lua de la statia care ma duce direct acasa !?!?!?!) se suie oamenii grabiti, desi soferul s-a dat jos din autobuz si e evident faptul ca mai dureaza ceva pana plecam. Dar poate e prea soare afara. Sau poate vor sa prinda un loc. 10 oameni in autobuz de tz-spe locuri. Clar d'asta se grabesc. Ca o paranteza, vocea mea interioara ar vrea sa spuna ca de multe ori si eu ma urc la fel de grabita, doar pentru a ma sti in autobuz. Dar hai sa ne prefacem ca nu o auzim!
Plecam din statie si trecem prin portiunea mea preferata a orasului. Imi place cum au amenajat aici, si imi place foarte mult Calea Bucuresti. Ma simt ca intr-un oras.din afara. In special acum cand incep sa puna pamant proaspat, flori, pomisori etc. Separatorul ros-alb este atat de curat si trotuarele sunt luminate (am cautat alt cuvant care sa exprime faptul ca sunt atat de deschise la culoare si albe si curate si imi plac!, dar nu am gasit, asa ca ramanem cu luminate!) si pline de lume. Magazinele sunt la toate palierele blocurilor si reclame mari sunt agatate de blocurile turn. O incantare pentru ochi.
In autobuz incepe sa se ingramadeasca atmosfera, insa din fericire, nu sunt deranjata deloc de acest fapt. Am locul meu. Ce diferiti suntem cu totii. Aici este cel mai bun loc de observatie si de analiza a acestui fapt. Niste copii au ocupat locurile de langa mine si au dat drumul la muzica. Ii aud cum isi spun unul altuia "Nu melodia asta ma, ca injura aia!" "Si ce p**a mea?" "Da'te dr**u ca suntem in autobuz, esti prost?" "Bine ba, o schimb!" si ma intreb daca asta inseamna cei 7 ani de acasa. Sa nu lasi o melodie cu injuraturi intr-un loc public. Sau sa te asezi nonsalant cand in fata o mamaie abia se mai poate tine de bara aia. Noroc ca sunt multi oameni in jurul ei, si se poate rezema de ei de fiecare data cand soferul ia vreo curba mai lunga. Am vrut sa ma ridic sa ii ofer locul, insa cineva din spate m-a batut pe umar si mi-a spus sa stau linistita ca va sta pe locul lui.
Ajungem in centrul orasului. Se vede ca pe aici sunt corpurile facultatii, deoarece acum sunt multi tineri care urca scarile. Se vede si ca sunt studenti, dupa privirile iscoditoare menite sa gaseasca eventualii controlori. Nu spun ca toti merg fara bilet, spun doar ca marea majoritate, cand vine vorba de mers 2-3 statii, nu mai cumpara un bilet. Plus ca sunt in grup si vorbesc de cine stie ce materii sau profi.
Ajung si in campus. Cobor linistita si imi pregatec nasul pentru Shitty Way. Daca ati sti de cand imi doresc sa va povestesc despre Shitty Way!!! Dar nu am stiut cum sa o introduc in postari. Nu ar fi avut farmec in nici una. Si parca nici nu imi venea sa scriu o postare doar despre asta! In orice caz, acum este momentul!
Shitty Way este straduta ce face legatura intre strada principala si campus. Majoritatea oamenilor care au caini, ii plimba inevitabil si pe aici. Ideea este ca, acesti caini (desi eu tind sa cred ca sunt si multi oameni ca prea mari sunt... dar sa nu sar) se rahatesc pe spatiul verde de langa trotuar. Si cand vii spre sau pleci de la camin, treci pe aceasta straduta unde pute a rahat si mai si vezi carnaciori MARI maronii ce acopera locurile unde ar trebui sa fie iarba. Ok, este ingrasamant natural, sa vezi ce iarba verde si consistenta o sa creasca acolo, dar pana atunci ... Shitty Way.
Si in sfarsit ajung la destinatie. Caminul studentesc in care locuiesc, ce fata de celelalte camine vopsite si restaurate, pare un camin parasit de ceva ani. Ba nu, mint, se vede ca e locuit, pentru ca desi arata odios din exterior, si zici ca iti cade in cap, are termopane. Ha? Ce ziceti de asta!!!
Interiorul este frumos, dar cred ca o sa va povestesc de asta cu alta ocazie ca iar scriu romane si imi sar in cap oamenii ca postarile trebuie sa fie scurte si la obiect, iar eu le lungeeeeesc...
Am o mana in barbie si ma uit plictisita la raza de soare ce pare ca desparte sala in doua. Obscuritatea in care se afla studentii si raza de lumina (aka cunoasterea) in care se scalda proful. Dumnezeule, ce ganduri filozofice am la ora asta. Vad buzele profului cum se misca, insa urechile mele parca au un scut de protectie si nu lasa sa patrunda nici macar un sunet. Ciudat, aud cum bazaie musca in celalalt colt al incaperii, aud cum rad afara niste baieti, insa cand vine vorba de a auzi ceea ce spune efectiv proful... Parca as suferi de imunitate auditiva. Mai bine ma intorc la raza de soare. Imi aduc aminte de raza de soare ce m-a umplut de inspiratie la examenul de psihologie. Ma intorc in timp cu vreo 6 ani si ma vad intrand cu un coleg in C-uri.
Era 12 noaptea si ne rugam de portar sa ne lase sa intram pana la avizier deoarece aveam examen la psihologie si nu stiam exact unde si la ce ora este. Desi in prima faza nu am vrut sa ma prezint la examen, in ultima clipa m-am hotarat ca nu merita sa fi irosit multe ore de laborator. Am aflat ca examenul era a doua zi la ora 8 dimineata. Nici o problema. E abia 12 noaptea.
"Mai Cata, la baza colinei este o sala de internet. Nu vrei sa intram acolo si sa stam pana dimineata?" imi spune el poftind probabil sa se bage la un CS cu baietii de pe acolo.
Avand in vedere ca aveam prea multa energie pentru a reusi sa adorm m-am hotarat ca nu pierd nimic daca stau si eu putin pe net.
La 4 dimineata ne-a cam pierit cheful de stat prin fata calculatoarelor si am hotarat ca mergem sa dormim. Zis si facut. Dorm 3 ore, ma trezesc, ma duc la examen, ma intorc si dorm iar.
"Dar ma trezesti dimineata! Da?" ii spun in dreptul caminului lui Marius, stiind ca singura nu ma voi trezi in veci.
"Cum sa nu!! Clar te trezesc! La 7 zici? OK! Bazeaza-te pe mine" imi spune el sigur pe el.
Ne pupam si ma duc linistita sa dorm. Dimineata, simt pe cineva care ma zgaltaie si aud ca prin vis "Catal... exam... 8 ... nu?" Deschid un ochi si o vad pe Ana care se uita fix la mine.
"Ce vrei?"
"Nu ai examen azi?"
"Ba da, dar ma trezeste Marius la 7!" ii raspund nervoasa si ii intorc fundul.
"Cata... e 8 fara un sfert! Nu a venit nici un Marius!"
Imi ia cateva secunde sa inteleg si sa procesez informatia, iar dupa ce leg faptul ca e 8 fara un sfert cu faptul ca la 8 am examen sar din pat si de parca as fi un desen animat incep sa ma pieptan pe dinti si sa ma perii pe par in timp ce incerc sa imi trag blugii pe mine. Ana imi pune rapid o felie de paine cu unt si aproape ca mi-o arunca in timp ce ies pe usa. Cu o mana incerc sa tin felia de paine, pe umar am ghiozdanul, iar pe brat incerc sa imi pun geaca.
Cu chiu cu vai, dupa ce imi pierd felia de paine cu unt pe bancheta din spate (adica mi-a cazut si sincer, chiar daca mi se lipea burta de spate m-am hotarat ca mai bine nu ma risc!), alerg de la taxi pana la corpul C,ajung si la examen. Desigur ca sunt ultima care intra in sala si toti studentii se uita spre mine in timp ce usa scartaie ca intr-un film de groaza. Profa asteapta cu spranceana ridicata sa ma asez intr-un loc si apoi ni se adreseaza pe un ton sobru, uitandu-se fix la mine "Acum ca s-au hotarat toti studentii sa faca liniste, sa incepem examinarea. Presupun ca toti v-ati primit cursurile si cartea din care trebuia sa invatati, deoarece subiectele sunt de acolo."
Supeer. Nici macar nu stiam ca exista vreo carte din care trebuia sa invatam, apai sa o mai si vad. Astept subiectele cumintica, incercand sa nu respir prea tare pentru a evita o mai mare atentie din parte celorlalti. Mi se pune in fata o foaie cu 9 subiecte, unul si unul mai interesant. Ce este inteligenta? Care este diferenta dintre temperament si caracter? Care sunt intrebarile pe care ar trebui sa fie puse unui elev care incepe sa aiba note mici la scoala? Si alte asemenea subiecte. Incerc din rasputeri sa imi pastrez mimica de student nepasator, dar presupun ca profa deja este constienta de cat de departe sunt de raspunsurile necesare.
Cu foaia in fata si cu pixul in mana, tot ce imi vine in minte este un pat mare si imaginea mea tolanindu-ma in asternuturile curate ce miros a levantica. Groaznic!
Trece jumatate de ora si eu inca ma uit tamp la foaia de examen. Stiu. Nu sunt intrebari grele, insa nu imi vine nici un raspuns demn de un student cu mintea intreaga. Si deodata... Se lumineaza sala. O raza de soare apare in fata mea si este atat de stralucitoare incat nu ma mai pot concentra pe spatiul si timpul in care ma aflu. Ma uit zambind si mi se pare incredibil de spectaculoasa imaginea pe care o creeaza. O raza de soare si in rest obiecte simple, oameni simpli. Cat de murdar este aerul si cat de clar se vad particulele de praf ce danseaza linistite. Raman fixata pe raza de soare si ma pierd in ea.
In spate simt o miscare si ma trezesc la realitate. Realizez ca sunt in sala si imi intorc iar privirea spre foaia de examen. Si in locul spatiilor goale incep sa se umple randuri. "Inteligenta este capacitatea omului de a intelege si a asimila informatiile pe care le primeste din si prin mediul exterior" si alte asemenea definitii isi fac loc in mintea mea si incep sa vizualizez toate articolele pe care le-am citit vizavi de acest subiect. Poate nu erau corecte, poate nu erau exacte, insa cu siguranta erau scrise intr-o maniera demna de a fi citite. Si totul datorita unei raze de soare.
Am luat 9.50.
"Va plictisesc cumva?" aud ca dintr-un alt univers si realizez ca proful se uita fix la mine.
Shit, Shit, Shit!!!!
"Aaaaa.... nu" raspund incercand fara reusita sa zambesc si facand loc unei schimonoseli hidoase.
"Adica ati inteles ce v-am explicat pana acum... nu?" ma intreaba el zambind.
"Aaaaaa... Daaaaaaaa" si ma inrosesc pana in varful urechilor. "Am inteles tot!"
"Atunci sa continuam..." si se intoarce cu spatele la mine...
Rasuflu usurata ca am scapat, imi pun mana in barbie si ma uit la raza de soare ce desparte sala in doua. Obscuritatea in care se afla studentii si raza de lumina (aka cunoasterea) in care se scalda proful ...
Ziua mea nu se putea sa fie mai buna. Dimineata "Pretiosul" mi-a aratat fundul. Nu, nu gaura neagra, iertati-ma! Vedeam wallpaperu' si cam atat. Practic Pretiosul se limita in a-mi arata degetul mijlociu.
La secretariat nu am reusit sa rezolv nimic si acum, ieseam din sala de calculatoare a Universitatii cand am realizat ca nu mai am esarfa. Esarfa de la Honey.
Poate am lasat-o la secretariat, imi spun incercand sa imi pastrez barbia ridicata si sa nu dau drumul potopului de lacrimi ce promitea sa imi navaleasca pe fata. Deschid usa plina de speranta, ma apropii de birouri si cand ma vede secretara imi spune in acelasi timp in care o intreb eu de esarfa "D-l Decan e in birou daca vrei sa... Ce spui?"
"Mi-ati vazut cumva esarfa? Maro? Poate am lasat-o pe scaun? Decanul e in birou?"
"Nu. Nu am vazut nici o esarfa" si ca raspuns la intrebarea despre decan imi face semn catre usa biroului.
Trag aer in piept, de parca m-as arunca in gura unui lup si bat in usa deschisa.
"Pot sa intru?"
"Da." imi raspunde pe un ton ce se vrea a fi binevoitor insa ii iese mai degraba foarte intepat.
Ultima oara cand am dat cu ochii de decan am avut o certa destul de urata, deoarece nu imi daduse nici un loc in camin. Dupa zambetul fortat de pe fata ma gandesc ca nu a uitat acel "mic" conflict.
"Presupun ca stiti de ce..." incep sa ii spun afisand la randu-mi un zambet fals.
"Da! Am citit cererea pe care ai lasat-o si nu te pot ajuta cu nimic! Stiu situatia ta, nu esti singura din grupa cu media asta." imi raspunde el pe un ton superior.
"Pai da... dar intelegeti d-vostra ca..." incerc sa continui, fara nici un rezultat.
"Eu inteleg, insa chiar daca s-ar da o bursa, si nu se va da deoarece nu sunt fonduri, dar totusi chiar daca s-ar da o bursa, probabil nu o sa o luati d-voastra, pentru ca urmatoarea departajare intre d-voastra si colega d-voastra se va face dupa media de intrare la master si daca mai tin bine minte..."
Nu termina fraza, insa eu am terminat toata pledoaria. Am un nod in gat. Acest domn pare artagos si intr-un fel este de inteles, avand in vedere ca nu sunt singura studenta care i-a calcat pragul pentru aceasi problema. Ridic ochii catre el si ii spun foarte incet :
"Dar intelegeti ca nu e drept? Nu?"
Parca isi mai relaxeaza un pic muschii si pe fata lui apare o parere de rau.
Continui : "Stiu ca nu d-voastra dati banii, si nici doamna decan, si nici secretarele. Dar ma intelegeti si pe mine? Eu asteptam bursa asta si la un moment dat ma vad pe lista, doar pentru ca la cateva zile sa imi dispara numele. Intelegeti?"
"Da."
"Si acum vin la d-voastra si imi spuneti ca nu pot face absolut nimic. Nici macar o plangere, un referat? Nimic prin care sa pot sa..." nu pot sa mai termin. Oftez si ii multumesc pentru timpul acordat.
Ies afara si ma grabesc spre iesire. Ajung la scarile care duc spre Memo si abia aici dau frau liber lacrimilor. O singura propozitie ma face sa plang mai abitir si creierul meu pare ca o spune din pura placere de a ma auzi bocind.
"Ai pierdut si esarfa!"
P.S : cateva ore mai tarziu, in ghiozdan am gasit esarfa. In acelasi timp am gasit si un pic de speranta.
"Imi puteti explica si mie ce s-a intamplat?" intreaba o fata care se afla la biroul secretarei.
"In legatura cu ce domnisoara?" intreaba secretara pe un ton placut(mare schimbare intre aceste secretare si cele de la IT unde de multe ori iti era frica sa intri ca sa intrebi ceva, sa nu mai spun de cele de la DREPT, unde iti vine sa mananci hartie decat sa le intrebi pe ele ceva).
"Cu bursa! Cum se poate ca intr-o zi sa ma aflu pe listele cu burse si in alta zi sa nu mai apar nicaieri?"
"D-soara, conform [...] s-au schimbat metodele de atribuire ale bursei deoarece se pare ca existau si studenti cu restante ce luau bursa."
Fata si-a plecat capul si cu o mana la tampla probabil se intreba ce ar mai putea fi de facut.
"Cu ce va pot ajuta, domnisoara?" ma intreaba cea mai draguta secretara din toata Universitatea.
"Pai si eu am aceasi problema..." ii spun aratand spre colega mai sus mentionata. "Nu inteleg cum de se pot schimba listele atat de repede si atat de radical."
"Conform regulamentului [anexa nr1 pg 6 pct1.6] in loc de pct (a) s-a tinut cont de pct (b), deoarece au fost situatii in care studentii restantieri erau apti de bursa. Si desigur, nu se putea permite asa ceva"
"Bine, bine. Dar daca ne uitam mai jos, scrie foarte clar ca facultatea in cazul in care nu poate face departajarea, este obligata sa dea concurs." ii spun eu descurajata in timp ce ii arat pe regulamentul din fata punctul la care ma refer.
"Nu se mai aplica punctul asta de ohooo. S-a votat prin senat ca departajarile se fac in functie de medii."
"Si d-voastra imi spuneti ca nu pot face absolut nimic?" o intreb simtind ca toata frustrarea de care reusisem sa scap in weekend ma copleseste in cele cateva minute de cand am ajuns aici.
Dupa privire iti puteai da seama ca doamna secretara nu este la prima transa de studenti care au fost nedreptatiti.
"Mai fetelor, tot ce va pot spune este ca puteti face o cerere pentru reevaluare"
"Si credeti ca ajuta la ceva" intreaba deodata fata de langa mine plina de speranta.
"Nu, dar cine stie..." raspunde secretara cu capul in jos. "Scrieti asta si reveniti mai tarziu sa vedeti daca se poate face ceva. Poate chiar sa vorbiti cu d-l decan."
Inca din hol puteam vedea avizierul si ma rugam in gand sa fie o eroare. Sa nu se fi uitat colegii mei atent sau sa imi fi gresit secretara numele. Orice, doar sa fie o eroare. M-am apropiat de avizier si dupa o singura privire am realizat ca nu este nici o greseala. Listele erau mai mici. Nu am mai vrut sa stau acolo si m-am grabit spre iesire.
Dezamagita, dezgustata si extrem de deprimata, astea erau sentimentele care ma invaluiau in drumul spre casa. Toate planurile mele erau facute, ba nu, erau bazate pe bursa aceasta. Ca si cum ar fi fost o telenovela proasta, intr-o zi am avut-o, in alte trei mi-au luat-o. Si in astea 3 zile am avut placerea sa anunt pe toata lumea ca primul punct al planului meu major a fost indeplinit. Acum in schimb, am ramas cu un gust amar in gura si cu mana pe telefon, intrebandu-ma cum sa anunt pe toata lumea ca m-am inselat. Mergeam foarte incet si tarziu am realizat ca lacrimile mi se amestecau cu picaturile usoare de ploaie. M-am oprit la un moment dat si m-am rezemat de un stalp. Ce era de facut acum? Sa lupt? Sa ma duc sa ma cert? Pentru ce? Singurul lucru care imi venea in minte era ca trebuia sa invat mai mult. Puteam sa invat mai mult. Si atunci, de ce nu am facut-o?
A doua zi, m-am trezit cu o lipsa totala de viata. Nu imi venea sa ma mai ridic din pat. As fi vrut sa nu mai dau ochii cu nimeni. Ce usor ar fi fost. Dar cum nu suntem personaje din carti, nimic nu sta in loc. M-am ridicat, mi-am vazut de zi si m-am hotarat ca la inceputul saptamanii sa ma duc la secretariat sa vad unde a fost problema.
Dragii mei dragi, astazi vreau sa va povestesc o cu totul noua fata a mea, si anume aceea de student silitor, si desigur, de rezultatele "satisfacatoare" ale muncii mele. Din pacate, in timpul facultatii, am facut parte din acea categorie de studenti ce au fost nevoiti sa imparta orele unei zile intre ore de scoala, ore de munca si ore de somn. De multe ori, timpul pe care ar fi trebuit sa il aloc invataturii l-am folosit intr-un mod "salbatic", incercand sa ma odihnesc si sa imi pastrez capul limpede pentru a efectua calcule sau pentru a nu adormi cu capul pe birou (sunt ipocrita daca nu aduc aminte si de orele din cluburi si de prin baruri, ca nu am fost toata o sfanta ocupandu-ma doar de munca si de scoala). In orice caz, dupa 6 ani de zile am reusit sa trec in randul absolventilor, destul de multumita ca am primit o strangere de mana dupa prezentarea licentei. Din pacate, media de pe diploma nu a fost la fel de imbucuratoare, dar hei, nu le poti avea pe toate.
Dupa un an de stat acasa, am stiut ca vreau sa fac si un master, iar dupa lungi discutii in familie, am ajuns de comun acord la concluzia ca cel mai bine ar fi ca in aceasta perioada sa ma dedic invataturii si sa incerc sa recuperez notele pierdute din cauza slujbei. Zis si facut. Timp de un semestru, am fost prezenta la majoritatea orelor (in proportie de 90%, fapt ce este clar o imbunatatire fata de anii de facultate unde ajungeam la maxim 30%) am fost atenta la explicatiile profesorilor, m-am implicat total in realizarea proiectelor si m-am luptat pentru a obtine note maxime. Practic la sfarsitul sesiunii ma puteam lauda cu un singur 9, si un cumul total de 294 de puncte din 300 (colegii de la Transilvania stiu cat de mare este acest punctaj si cat de semnificativ ar trebui sa fie). Dupa regulamentul facultatii (pe care il gasiti aici) ar fi trebuit sa obtin cel putin bursa de merit, insa... Bine ati venit in Romania!
Lunea trecuta se afiseaza listele de burse si surpriza, numele meu aparea in cadrul burselor de studiu. Un pic dezamagita (dar nu extrem de mult) m-am bucurat totusi de faptul ca voi obtine o incununare a eforturilor depuse in timpul anului, a lipsei de la intalnirile cu fetele pe care le-am refuzat deoarece a trebuit sa ma duc la scoala, a lipsei resurselor deoarece am stat sa invat in loc sa ma angajez ... ce sa mai, o rasplata a faptului ca m-am implicat. Mare greseala din partea mea sa ma entuziasmez.
Joi, in cadrul aceleasi saptamani, vorbesc cu colegul meu pe mess. Nu eram in cea mai buna dispozitie, deoarece am esuat lamentabil in cadrul unui interviu, motiv pentru care ii raspundeam destul de artagos, cand mi-a scris foarte senin "aaa nu mai iei bursa!". Am simtit cum pica cerul pe mine. Daca nu as fi fost in cadrul unui curs, cred ca m-as fi napustit ca un animal spre iesire pentru a verifica listele, insa a trebuit sa astept pana la finalul orelor....
Lumea mea se formeaza in fiecare dimineata si se autodistruge de fiecare data cand inchid ochii seara. Lumea mea incepe cu o raza de soare, chiar daca afara abia mijesc zorii zilei, daca sunt nori peste tot sau daca geamul este acoperit de draperii mate si grele. Nimic nu este roz in ea, insa totul este asa cum este. Drumul spre toaleta este mult prea lung, patul este mult prea mare si gol, telefonul mult prea prieten. Cand imi fac curaj si ma dau jos din pat, ma bucur ca nu am oglinda, deoarece de fiecare data sunt altfel in ea. Astazi cred ca as umple-o ca o forma care se regaseste in alta forma.
In lumea mea inca mai exista persoane care isi zambesc si fac acest lucru pentru ca le pasa. In lumea voastra nu mai exista acest context. Pentru ca sunteti prea ocupati sa calcati pe faramitele unui nou inceput si sa distrugeti sperantele unor lumini. Flori uscate cu frunze lasate in apa mucegaita.
In lumea mea nu exista minciuni, ci doar oameni care uita ca intotdeauna le vine si lor randul; nu exista nedreptate ci doar oameni care uita sa mai fie oameni; nu exista ura ci doar oameni care nu stiu sa priveasca. Si voi, cei in a caror ochi ma uit atunci cand vorbesc, ar trebui sa invatati ca lumea mea nu este aceasi in fiecare zi, insa a mea lume va ramane pentru totdeauna a mea.
Cuvinte de neinteles pentru cei ce nu stiu sa citeasca cu adevarat si vorbe goale pentru cei ce si-au propus sa nu auda. In lumea mea pot disparea momente la fel de repede pe cat au aparut, insa cand un moment ramane inramat intr-un perete, atunci e pentru totdeauna. Din pacate, multe momente sunt roase de trecerea timpului, iar altele noi nu se mai lipesc la fel de repede. Sa inchinam paharul pentru lumea mea si pentru eternitate, pentru efemer si vise desarte, pentru voi si pentru sperantele voastre.
