Mama de Ami

Când am făcut testul de sarcina, nici nu am realizat că este de culoare roz. Simțeam în suflet ca in interiorul meu crește un alt mic suflețel, dar îmi era puțin teama sa nu îmi doresc acest lucru atât de mult încât să fie doar închipuirea mea.  

Când am aflat de Andrei, a fost haos peste tot când am făcut testul de sarcina. Pe jumătate dezbrăcată mă uitam dacă apar liniuțele pe testul aflat pe podeaua băii. 

De data aceasta, a fost totul curat. Am făcut testul fără să murdăresc ceva în jur, bine în afară de mână, că noh, ținta nu e la fel de precisă că la băieți. Am luat bățul, l-am șters și l-am pus pe birou. Aveam ședința la muncă, așa că am intrat și am început să ascult. Acum dacă mă gândesc, nici nu mai țin minte despre ce sau cu cine era ședința. Știu doar că mă uitam la bățul de sarcină și pe măsură ce treceau minutele, se contura a doua linie. Oare? Să fie adevărat? 

Am început sa tremur și m-am scuzat din ședința. Visam să țin în mine această veste și să îl anunț pe Alex printr-o metodă că in filme. În loc de asta, am luat albumul de bebe a lui Andrei, am pus testul în interior și am mers direct în camera în care are biroul. I l-am dat și i-am spus cu o voce ridicată să se uite prin el, că nu l-a mai văzut de ceva timp. 

Se văd clar liniile. Și totuși îmi este teama sa nu fie doar faptul că eu îmi doresc foarte mult acest al doilea bebe. Mai cumpăr un set de teste. Uit să citesc ca tb făcut dimineața, așa că unul iese invalid, celălalt iese foarte palid. Mai cumpăr un test și cu greu aștept a doua zi dimineața. Da, este oficial. Sunt 2 linii care apar în 20 de secunde. Vizita la dr confirmă acest lucru. 5 săptămâni.

Sunt gravidă! 

Despre invidie... Sau nu!

Am auzit vorba Ginei Pistol : "eu nu am invidiat niciodată pe nimeni și de aceea probabil am acum ce îmi doresc" și m-am gândit puțin la cum am fost eu în viață. Oare eu am invidiat pe cineva? 

Țin minte mică fiind când mă uitam la păpușile lui Catrinel. Erau impecabile. Tot ceea primeam noi [alaturi de cei 2 frați ai mei] avea o durată de viață de maxim 3 zile. Pentru că experimentam pe ele copilăria, îmi zic eu acum. Dar sunt mari șansele să fi fost atât de scurtă pentru că pur și simplu le uzam emoțional din prima, ca sa nu le împărțim între noi. Nici măcar o secundă nu mi-aș fi dorit să le iau pe cele ale lui Catrinel sau să mă uit urat la ea pentru jucăriile ei.

Pe măsură ce am crescut, jucăriile s-au transformat în haine. Nici acum nu pot spune că pun mare preț pe haine. Orice as avea, am impresia că este potrivit pentru mine. Când ajung să cumpăr o haină, este cea mai buna haină pentru mine. Ei bine, mai mică fiind de multe ori hainele pe care le aveam nu erau neapărat primele mele opțiuni. A fost o perioadă în care hainele second erau tot ceea ce puteam primi. Perioada aceea m-a învățat să apreciez ceea ce am, nu să invidiez ce au alții. Pentru că dacă invidiez pe cineva, pierd timp prețios în care pot munci spre a câștiga ceea ce îmi doresc. 

În facultate am muncit. Nu ca să am bani de buzunar sau ca să pot cheltui mai mult pe haine, am muncit ca să mă întrețin. În jurul meu erau colegi care munceau ca să meargă în afară sau ca să își ia telefonul ala șmecher. Oare au fost momente în care îi invidiam? Nu cred. Cred că mai degrabă mi-aș fi dorit să am eu mai mult. Și cu toate astea nu am pus bani la ciorap, am cheltuit ca să mă bucur de viață. Și ohooo cât m-am bucurat. Și cât mă bucur. 

Acum. Acum am 2 copii minunați, un soț implicat, o viață normală perfectă pentru mine. Să invidiez alte persoane nu intră pe lista mea de activități. Să mă uit în jur și să mă gândesc la alții? De ce? Mai bine îmi sărut soțul, îmi iau copii în brațe și îmi iubesc familia fix așa cum este ea!