Ore tarzii...

Deschid ochii si ma uit panicata in jur. Ma rog sa fi fost doar un vis. Imi trebuie cateva secunde sa gasesc mobila si colturile peretilor atat de cunoscute. Respiratia imi incetineste si sunt recunoscatoare sa ma trezesc. Aud cum este apasata clanta si imi spun "Mosule, nu e timpul de glume". Se deschide usa la baie si ma gandesc ca este el. Sau ea. Sau amandoi. Sunt aici si imi alunga cosmarul in colturile intunecate ale mintii de unde va reveni curand. Ca doar nu dispare niciodata. 

Se aude curgand apa de la dus si cumva, desi e 4 dimineata, nu mai am somn. Singuratatea asta ustura. Mai ales la orele tarzii in noapte. Sau devreme in dimineata. Si cand sunt cu cineva, tot singura sunt. Inconjurata de nelinisti, frica si nesiguranta. Dar voi nu trebuie sa stiti asta. Mama stie. Mama stie si a vazut ca sunt ca un geam armat. Frumos colorat, cu nervuri de aur ce se impanzesc pe toata sticla. Nervuri ruginite si sticla sparta. Frumos de departe, dar spart si taios de aproape. Sunt puternica. Nu ma sparg. Dar sunt ciobita si tai. Zgariata de unul, de altul, lovita si crapata, dar intreaga. Daca te apropii, incepi sa vezi santuri adanci si magnetizat de frumusetea cioburilor, incerci sa ma atingi. Nici nu simti taietura si imi manjesti sticla cu sange. Partea urata e ca sangele ramane si ajunge sa ma macine si ala. Nu mai caut sa te tai, pentru simplu fapt ca nu vreau sa imi manjesc suprafata cu mizerie.

Ma intorc pe partea cealalta a patului, catre fereastra. Obisnuita cu intunericul, nu mai este atat de intunecat cerul. Imi place cand vad luna plina. Nu este cazul in seara asta, dar imi place in general luna plina. Atat de frumoasa, de luminoasa. Si singura. 

Ma asez pe spate si ma holbez la tavan. Alb. Si gol. In casa mea, daca o sa am vreodata asa ceva, o sa imi scriu tavanul. O sa iau o scara si sabloane de litere, o sa trasez linii si o sa scriu. O sa il umplu cu cuvinte, negru pe alb, ca si cum m-as uita la pagina unei carti supradimensionate.

"Abia astept sa treaca si ce a mai ramas"...