fool's garden - yellow lemon tree
Dragii mei,
Cum am avut grija sa va evidentiez in urma cu 3 zile, a fost ziua mea! In primul rand, vreau sa intelegeti ca postarea ce va urma nu va umbri nici macar putin sarbatoarea de care am avut parte cu ocazia zilei de nastere. Si in al doilea rand... nu am nimic de spus in al doilea rand, dar daca nu il treceam lasam primul rand atat de singur.
Mergand pe principiul ca in viata mea, de cand m-am nascut, am zambit o ora si am platit pentru asta 2 ani, imaginati-va ca pentru aproape 2 saptamani in care am plutit, o sa ard in flacarile iadului caminului.
O sa imi spuneti, bine bine, dar de ce ai fost asa de fericita 2 saptamani? Mai, habar n-am! Jur! Pur si simplu, aproape 2 saptamani chiar, nu m-a atins absolut nimic. A inceput sa ploua, am inceput sa dansez in ploaie, m-a stropit o masina, am calcat intr-o baltoaca sa uniformizez stratul, s-a uitat unu' urat la mine, i-am zambit din tot sufletul, si alte asemena gesturi care separa oamenii buni (binevoitori, optimisti, pozitivi) de pleava populatiei care este in mare formata din oameni insipizi. Da! Timp de 2 saptamani, am fost in stare sa ajung undeva la calcaiul acestei societati de vaza. Dar, cum sunt departe de aceasta categorie sublima, trebuia sa imi traga cineva un sut in fund (care e departe de pasul inainte la care speram) si sa ma trezeasca la realitate. A nu se intelege ca imi asum titlul de om insipid si absolut normal, ca sunt departe de asa ceva, dar cu siguranta sunt la fel de departe si de oamenii buni. Cred ca ar trebui sa se faca o categorie speciala pentru mine : categoria CATA.
Ca sa repet pentru a mia oara un lucru (poate imi intra in reflex odata) imi doresc sa ma angajez inginer. Ei bine, am avut niste interviuri in acest domeniu. Si am reusit sa le pic cu brio. Nu va voi povesti pe indelete cat de caricatura de inginer sunt (desigur ca, dupa interviu, m-am desteptat, dar noh! daca nu esti destept la fata locului, degeaba te mai scarpina creierul pe cap!), ci doar va voi introduce pentru cateva minute in camera in care am dat un al doilea interviu pentru o firma la care mi-ar fi placut sa lucrez :
Am primit o coala maaare cu un desen tehnic pe ea. Toti am recunoscut un arbore. Toti, in afara de mine, au recunoscut un arbore cu caneluri. "Shit, daca afla profu' de OM ca habar n-am avut ca asa arata un arbore cu caneluri cred ca ma linseaza!" Gandurile astea incercam sa le alung pentru a ma concentra sa il ascult pe domnul inginer care ne explica ce trebuie sa facem mai departe.
"Ei bine, presupun ca ati vazut toti unde sunt umerii ce sustin rulmentii conici. Tu don'soara?" Si se uita fix la mine. Cred ca ma tradase fata rosie si privirea incruntata... sau poate mai evident sa fi fost desenul pe care il tineam invers in incercarea de a intelege ceva si picaturile de transpiratie care imi curgeau siroaie pe foaie?
"Ia arata-mi si mie, te rog." si apropiindu-se de mine, se aseaza in dreptul meu pentru a vedea exact ce ii arat.
"Aici?" si indrept tremurand creionul spre un loc de pe langa rulmenti (da,da,da p'aia i-am descoperit rapid).
"Nu don'soara! Unde sunt rulmentii?"
Ei bine, atunci pot spune clar ca am avut o revelatie cum numai eu pot avea "AAA Daaaaaaaaaa, aici sunt umerii de sustinere".
Fara sa se uite la mine, isi continua ideea si incepe sa puna intrebari. Pot spune cu mana pe inima ca nici macar respiratia nu mi se auzea! Da! Vali, Papu, Honey, si toti voi cei care ma cunoasteti, AM TACUT!! Nu am scos un sunet! Nimic.
Se ajunge la un punct in care se vorbea de niste pistoane. Eu ma uitam chioras la desen si nu intelegeam unde vad toti 2 pistoane, cand pe desenul meu nu apare decat unul. Imi venea sa intorc desenul pe toate partile, dar eram sigura ca nu as putea cadea decat intr-un penibil mai mare decat cel in care inotam cu spor.
"Don'soara, imi poti arata pistoanele?"
"Nu te creeed!! IAR EU??? R U SERIOUS???" si inrosindu-ma mai tare ca prima oara (de parca s-ar putea asa ceva) ii arat ce credeam eu a fi piston.
"Nu don'soara! Astia sunt!"
Daca eram cu 10 ani mai mica, si eram intr-o sala plina cu plozi de care m-ar fi durut in fund, as fi bocit ca un copil ce eram, insa cum aici eram cu domni ingineri, si viitori colegi, nu mi s-a pus decat un nod in gat si mi s-au aburit deodata ochii (da! nu ochelarii, ochii). Tinand strans de lacrimi si de nod, am continuat sa ma uit la desen.
"Ce facultate ati terminat?"
Si uitandu-se fix la mine, astepta un raspuns.
Ati simtit vreodata un pumn invizibil in stomac? Si in orgoliu in acelasi timp? Si in mandrie? Si in creier? Si in inima? Ei bine, intrebarea asta mi-a sters toata buna dispozitie din ultimele saptamani. Ce mai, intrebarea asta mi-a supt toata buna dispozitie pentru multe saptamani ce urmeaza.
Lasand capul in jos i-am spus numele facultatii pe care am terminat-o si in restul interviului am sperat din suflet sa nu mai raspund la nici o intrebare.
M-am inselat. A trebuit sa ma si ridic in picioare sa prezint in fata intregului grup o chestie stupida pe care am gandit-o prost. Chestie pe care am realizat cum as putea-o rezolva abia dupa ce m-am asezat jos.Desi am incercat sa zambesc, cred ca nu trebuia sa fii nici un mare specialist in microexpresii pentru a-ti da seama ca sunt total dezamagita de mine... sau total pe langa subiect.
Not the end... yet!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu