Luv Story .. again!

Iar esti pierduta in lectura extrem de interesanta de dupa-masa si nu observi umbra masiva care vine direct inspre tine. Auzi zgomot din spate si abia ca ai timp sa iti feresti capul cand sare pe tine o chestie mare si neagra. Este o dihanie masiva ce incearca sa iti linga fata. Teama primului contact este inlocuita de amuzamentul situatiei si in timp ce mangai mastodontul si incerci sa te ridici de pe jos, razi cum nu ai mai ras de secole. "Perfect! Mai nou atrag si cainii! Supeeer!". Te uiti in stanga si in dreapta "Al cui esti mai animalule? Cine te lasa asa stingher pe strazi? Ai putea manca un copil dintr-o inghititura!". Deodata, observi un tip care alearga urland din toti rarunchii "Nu ii daaaaaa DRUMUUU' ". Se opreste langa tine si incepe sa isi certe cainele cu mare patos. "E cam rosu in obraji, dar e dragut foc" si privirea ti se indreapta fara sa vrei spre fundul lui. Desigur ca atunci realizeaza ca existi si tu pe lume si se indreapta pentru a te saluta. "Ca sa vezi, acum suntem amandoi imbujorati". Iti multumeste pentru ca l-ai oprit si isi cere scuze pentru orice inconvenient si da sa plece. Dar cainele are alte planuri. S-a asezat langa picioarele tale si nu vrea sa se mai urneasca de acolo. Baiatul stingher incepe sa traga de lese, sa impinga cainele de la spate, sa il taraie de acolo, dar nu reuseste nici macar sa il urneasca. Desi ar fi fost dragut sa ii zambesti, iti dai drumul la rasul cu sughituri si la lacrimi. "Scuze, dar esti atat de haioooos". El realizand ca sta in genunchi in fata cainelui si il impinge de fund, se inroseste iar si incepe sa rada in acelasi ton cu tine. Se ridica si se aseaza pe banca. "Si cum ziceai ca te cheama?"...

La coafor 1..

Cum am spus in postul anterior, candva saptamana trecuta am fost sa ma tund. Ceea ce nu stiti este ca eu am o fobie de coafor. Incepand de la cei patru pereti in interiorul carora se regasesc toate ustensilele necesare procesului de tundere si terminand cu persoana care le manuieste. De unde aceasta fobie? Poate de cand ma mintea mama ca ma lasa sa ma tund cum vreau eu si ii spunea "lui tanti" sa ma tunda cum voia ea, poate de cand nu mai exista coafeze care sa ma asculte "va rog, nu il umflaaati!!" sau poate de cand mi-a taiat una urechea![ Nu! Nu mi-a taiat-o ca in filme, nu mi-am luat urechea in mana, nu aratam ca dupa un meci cu Tyson! Pur si simplu mi-a cupit urechea cu foareca.] In orice caz, in momentul in care stiu ca trebuie sa ajung la coafor, ma pregatesc sufleteste cu cel putin o saptamana inainte.

Cand am ajuns la Brasov, sora mea (draga de ea!) mi-a dat bani ca sa ma tund. Avand in vedere ca intrasem in al doilea an de cand nu mai calcasem pe la coafor, am zis ca este timpul sa nu ma gasesc scuze patetice, sa imi fac programare si sa ma prezint la "frizerie". Intelegeti ca nu am avut o saptamana sa ma pregatesc si mai rau de atat, nu am avut nici macar o prietena care sa ma insoteasca! Recapitulam : aflu luni ca ma tund marti si ma duc singura la "taiere" !!!

Marti dimineata ma duc devreme la autobuz pentru a fi sigura ca ajung la timp la programare, "poate chiar mai devreme ca sa mai apuc sa citesc o revista, sa vad o freaza ceva. poate ajung sa il tund scurt". M-am dat jos intr-o statie din care credeam eu ca ajung repede si incep sa merg. Dupa 15 minute,de mers ,realizez ca statia era buna, directia era gresita! Din fericire, ajung cat sa ma mai pot sta sa imi trag sufletul pe un scaun (ca aproape ca facusem jogging pana la coafor)...
Restul mai tarziu ca am niste treaba!!! 

Facem schimb de experienta?

Ati observat si singuri ca am scris mai rar in ultima perioada si asta se datoreaza unor defectiuni ale partenerului meu de viata : LAPTOPUL!

V-am povestit tuturor frumoasa zi in care mi-a facut-o si nu a vrut sa ma mai bage in seama. Cred ca se suparase ca nu il mai stergeam de praf la fel de des ca in prima zi (adica acum il sterg doar o data pe zi!), motiv pentru ca mi-a albastrit viata pentru vreo 2 zile. Anyway l-am reparat (l-am dus la persoane specializate care l-au sters) si am zis ca a venit momentul sa ducem relatia noastra la un alt nivel, si anume sa apelez la un bun prieten pentru a-i da cateva lectii de conduita. Planul meu era simplu : dus aschia la X instalat windows, programe, luat aschia updatata, continuat relatia intr-o atmosfera pasnica inca vreo cativa ani. Dar am uitat cu desavarsire de vorba romaneasca in care cumparaturile nu au legatura cu lista facuta de acasa (ee.. lasati comment cu vorba exacta ca nu imi vine in minte). X mi-a facut o surpriza extrema si mi-a dat laptopul doar cu windowsu' instalat. Ieeeei! Am incercat sa ii subliniez ca nu m-am schimbat prea mult de la ultima conversatie si ca aptitudinile-mi de calculatorist nu s-au modificat, insa nu am avut cu cine discuta. Ma rog, presupun ca ar fi avut efect un aruncat in genunchi, pupat de mana si plans pana ma inroseam, dar nu am vrut sa ma mai complic (si tocmai ce iesisem de la coafor si ma simteam mult prea bine cu mine!).

Dupa 3 zile -aseara-, nu mai eram la fel de panicata si imi tot spuneam ca sunt indeajuns de inteligenta pentru a reusi sa instalez niste c*caturi de programe pe un amarat de calculator (nu draga, cand zic amarat ma refer la mine! nu te mai inchide.. te rooog!). Am instalat antivirusul si am luat niste programe de proiectare numai bune de instalat (mercic TM). Totul parea super fain. Pana s-a facut dimineata!

M-am trezit de dimineata cu incredere in sine si cu chef de instalat. Am deschis calculatorul si Bit Defender-ul instalat cu o seara inainte ma atentioneaza ca nu se descurca cu Windows 7 (nu chair asa, dar nu sunt papagal asa ca nu pot spune exact ce mi-a transmis!). Nu ma panichez si fac ce am invatat de la atata uitat la calculatoristi : citesc si dau NEXT! Deschid Daemon si realizez ca habar n-am ce sa fac cu el. Dau click. Degeaba. Mai caut pe acolo, reusesc sa fac ceva sa miste, si se baga iar Bitu' "Fai fato! Vreau sa verific daca e ok programul asta" eu ii zic "Bine!" si astept... Astept. Si ma plictisesc! Inchid Bitu' "Iesi mah d'aci ca n-am chef de tine, vreau sa instalez!" si dau click pe imagine pt a o instala, dar realizez ca nu am pachetul office si nu pot citi info (yes the thing wrote for dummies like me!).  Iar se baga Bitu' "Na d'aci!".. Eu "IA!!"... ma mai invart prin windows si ma tot minunez ce usor pare. Si iar se baga Bitu' "Teapaaa!!" si apoi primesc un mesaj ca am reusit sa dezinstalez Bit Defender. Cu lacrimi in ochi verific locul in care aparea sfera rosie si observ ca nu mai e nimic acolo. Incerc sa gasesc add/remove de la control panel, dar nu reusesc! E Windows 7 si habar n-am unde sa ma uit! (DACA NU INTELEGETI NIMIC, INSEAMNA CA REUSITI SA INTELEGETI PRIN CE TREC EU!!!)

Au trecut 3 ore de atunci si sunt in fata aceluiasi monitor, cu alt pachet de lacrimi in ochi. Cred ca o sa pun mana pe telefon si o sa fac ce stiu mai bine in astfel de situatii : sa ma milogesc de vreun prieten calculatorist!

P.S : chiar imi pare rau ca nu m-a interesat niciodata acest domeniu, dar daca mi-ar fi placut probabil nu as mai fi scris atat de frumos, nu? :D
P.S.S : ca sa nu mai las loc de alte intelesuri : merci de ajutor pt windows :D

luni dimineata...

(Sac Stefan, am inceput cu "pleonasmul tau" :D)

Primul lucru neobisnuit din aceasta dimineata este privelistea pe care o am cand deschid ochii. O priveliste pe care am savurat-o in fiecare dimineata (in care nu trebuia sa alerg spre scoala/munca) si care mi-a umplut de optimism 4 ani din viata. Acum ca e si soare, garantat o sa am o zi frumoasa! Al doilea lucru neobisnuit este faptul ca... am uitat cat de mic este patul de camin si reusesc sa ma dau cu capul de birou si sa intru cu picioarele in calorifer. In acelasi timp! Dar nu conteaza, sunt prea amuzata de situatie si singura durere pe care o simt este a obrajilor de la atat de mult ras. As vrea sa beau o cafea, pentru ca asa as putea intra in atmosfera diminetilor cand Filip ma brutaliza dimineata doar pentru a ne bea cafeaua impreuna. Dar ca si atunci habar n-am sa fac o cafea. Va trebui sa ma multumesc cu apa. Ies pe hol si parca revad picioarele "gretoasei" din Ploiesti cu care ma intalneam in fiecare dimineata. Azi citesc o carte de la ea. Au pus si bancute pentru sahisti in fata caminelor. Ufff, acum ceva ani mergeam cu Vali si cu Filip in parc langa batrani, daca voiam sa ne bucuram de o partida de table in aer liber. Si ce galerie numeroasa aveam... Batrani care se bucurau cand incepeam sa sar de fericire ca iar i-am batut. (mda... am luat si batai urate..)...
Gata... trebuie sa incep ziua de azi... :D

Fericire...

Sunt randuri scrise in acelasi ritm cu versurile care curg precum o cascada prin gandurile mele. Ar trebui sa fie o melodie fericita insa o simt ca o insiruire de elemente negative stranse pentru a ma face nefericita. Imi aduc aminte ca sunt singura intr-o eterna rutina si incerc sa ma bucur de razele de soare. Imi mangaie obrazul si ma transporta intr-o lume calda si buna. Dar nu exista asa ceva. Doar nebunia temporara care ma cumprinde si imi sopteste ca totul va fi mai bine si eu voi face diferenta. Eu. Nu vreau sa vad lumina de afara, desi prin pleoapele-mi inchise observ ca intunericul din interior nu este decat o fantasma a propriilor simturi. Poate daca ar fi fost intuneric m-as fi simtit in largul meu si as fi crezut. As fi crezut ca e bine sa fiu fericita. Oare? E bine? Cand esti atat de singur fericirea de ce este definita? De firele de iarba pe care le numeri cand iesi afara? De lumea care trece pe langa tine nu te considera decat o alta umbra? Poate lichidul atat de dulce care inca imi mai umezeste buzele nu isi va face efectul si voi ajunge umbra care a incercat sa se stearga. Cei care inainte ma priveau in ochi nu vor mai avea curaj sa imi mai priveasca fata si se vor feri de prezenta mea. E, nu ii mai vedeam de mult timp. Ma uitam prin ei si ma intrebam daca dincolo este mai bine... Este mai bine? Iar imi aud vocea si sunt sigura ca este a mea. Ce ciudat, sunt singura care se regaseste in sunetele pe care le scoate. Versurile sunt aceleasi, ritmul la fel... pana si gandurile. Am ajuns la limita. Rutina mi se imprastie in trup si incet, culori felurite imi apar in fata. Nu imi place rozul, dar ce frumos este. Picioarele nu mai ating pamantul murdar, si plutesc spre ... nimic. Obrajii au inceput sa ma doara si gatul imi este uscat, insa totul este atat de frumos incat nu vreau sa mai plec de aici. Imi misc capul usor si imi simt ochii mai grei ca niciodata, dar in sfarsit zambesc. Zambesc pentru ca totul s-a sfarsit.

Cainele... prietenul omului...

Vreau un loc special amenajat pentru a ma putea plimba fara nici o problema cu cateaua mea. Dupa cum bine stiti, dalmatienii sunt caini de talie medie spre mare, care iubesc foarte mult oamenii si sunt extrem de protectori. Cateaua mea nu face nota discordanta rasei, si avand in vedere ca este si pui, are o placere sadica sa se suie pe toti oamenii pe care ii intalneste pe strada. Desigur ca o tin in lesa cand mergem spre parc, asa ca nu mi s-a intamplat sa am vreun incident neplacut, deoarece intotdeauna am avut grija sa o trag indeajuns de aproape de mine. Din pacate, nici un parc nu imi permit sa ii dau drumul, deoarece este innebunita dupa copii si ar vrea sa mearga sa ii "iubeasca" fapt ce mi-ar aduce foarte multe injurii si poate chiar ceva pumni din partea parintilor. Singurul loc in care o mai lasam fara lesa era in gradinita din fata blocului de unde pana recent nu putea sa sara gardul (daca la inceput nu stia, pana acu' ceva zile nu a avut de ce sa il sara!). Astazi am avut parte de un eveniment foarte urat si anume : fetita mea zburda ca o catea (ceea ce si este) prin toata gradinita respectiva si eu "zburdam" dupa ea ca luase un os nepermis si incercam sa o fac sa il lase jos din gura (pesemne ca ea credea ca glumesc), cand deodata se aude un glas de copil. Un unchi (o sa realizati mai tarziu de unde stiu acest amanunt) se plimba cu nepotica pe trotuar, cand Pogo a mea auzind glasciorul cristalin al copilului a simtit o nevoie nemarginita sa se duca sa se joace cu ea. Eu m-am albit la fata  ""POGOOO, NUUUUU!!!si am incercat sa o prind de lesa pe care o las prinsa de zgarda tocmai pentru a evita astfel de situatii, insa am fost mult prea inceata! Pogo a sarit gardul si s-a dus glont la copil ridicandu-se in doua labe (cum a invatat-o proasta de mine!!!) pentru a o linge. Desigur ca fetita a inceput sa urle ca muscata de caine (nici macar nu a apucat sa o atinga cateaua mea) si unchiul a incercat sa prinda cainele meu. In momentul in care am ajuns la Pogo, deja unchiul isi luase fetita in brate si urla de mama focului "Daca era tac'su aici impusca cainele asta, doamne! Nu asa se lasa cainii!" ... Desigur ca eu mi-am certat cateaua si am pedepsit-o doar pentru ca voia sa fie "sociabila". 

Acum intrebarea mea este : nu pot sa ii dau drumul in parc, nu pot sa ii dau drumul in fata blocului, nu pot sa ii dau drumul pe strada.. eu cum doamne iarta-ma se presupune ca pot sa ma joc cu cainele??? VREAU UN LOC SPECIAL AMENAJAT PENTRU CAINI!!!

To be or not to... die?

Ca tot vorbeam mai devreme de sistem judiciar precar, discutam cu Iris zilele trecute despre parerea romanilor vizavi de introducerea pedepsei capitale, si anume ca 80% dintre acestia ar fi de acord ca aceasta pedeapsa sa fie pusa in aplicare. Ea este de parere ca nu avem dreptul sa decidem asupra mortii sau vietii unui om. Dar daca acel om a decis moartea unui tata, a unei mame, unui frate, unei surori? Daca acel om a batjocorit o intreaga familie? A violat si a  omorat prin bataie femeia in vazul tatalui si a fetitei, a dat foc tatalui in fata fetitei si apoi a ingropat-o pe aceasta de vie. Ce merita un astfel de om? Inteleg si punctul ei de vedere, deoarece sistemul juridic de aparare al acestei tari este intr-o stare deplorabila si nu esti sigur ca acuzatul este cu adevarat vinovat. 

Parerea mea? Nu ca as fi salariata, dar presupun ca stiti ca o mica parte din  salariul d-voastra se duce fix pentru intretinerea celor "damnati" de societate. Astfel, desi tu te strofoci pentru a sta intr-o garsoniera inchiriata si mananci cartofi pisati pentru a-ti permite o bluza de Paste, omul acela care a cauzat suferinta unor persoane, traieste intre gratii, intr-o casa sigura cu cel putin 2 mese pe zi. Si nu numai, mai primeste si bani pentru munca pe care o face "in folosul comunitatii". Nu sunt Dumnezeu sa ii decid soarta, dar atat timp cat el a pus mana pe o arma cu intentia clara de a UCIDE, el si-a decis singur soarta.

Voi ce parere aveti? Ar trebui reintrodusa pedeapsa capitala?