Realitatea

Citește și : http://just-catalina.blogspot.com/2023/03/doua-vieti-prolog.html

Au trecut 3 săptămâni de când am avut discuția cu Filip. Noroc că o dată cu aceasta discuție a venit și vacanța de vară și copii nu pot vedea la ce ni s-a limitat interacțiunea, deoarece sunt in vizită la bunici. Un "bună" și un "la revedere". Și nici acestea atât de des. Relația noastră a ajuns să semene cu aceea dintre doi colegi de muncă care nu se plac, dar trebuie sa se salute deoarece fac parte din aceași companie. Nu este cea mai buna perioadă a mea și pentru a nu ajunge acasă am inceput sa îmi pierd timpul mergând. Daca nu as avea locul de munca în altă localitate, nici nu as mai lua mașina. Dar o iau și apoi mă opresc in oraș, o las la margine, merg până în centru, stau să mă uit la trecători și mă întorc. Am văzut un thriller in care personajul principal făcea asta. Își alegea victimele. 

Mă sună Otilia și Vicky, dar cumva nu reușesc să le povestesc ce simt. Cred că dacă o să o spun cu voce tare o să transform in realitate faptul că relația mea fericită este pe pauza. Pe un drum sigur către finalizare. Finito. Sau mai degrabă "Pausito". 

- Ava, nu mai știi să dai un semn! Trebuie sa facem programare pentru o întâlnire, un cocktail ceva? Îmi spune Vicks cu o mica urma de reproș.

- Au luat copii vacanță și Filip nu vrea sa te mai împartă? Spune-mi că măcar nu ați transformat casa într-un focar sexy. Mai puneți jucăriile sexuale la loc sau sunt împrăștiate peste tot? Adaugă și Otilia într-un ton jucăuș. 

Simt un nod în gât și lacrimile mi se aduna in ochi. Știam de ce le-am evitat atât de mult timp. Cobor telefonul de la ureche și încerc să îmi adun gândurile. Aud glasurile lor care probabil se întreabă de ce nu răspund. 

- Nu prea am semnal aici. Este o perioada destul de busy la muncă și ... Nu reușesc să termin ce aveam de spus. 

- Sa nu-mi spui că în loc să-ți siluiești soțul și să-l pui la munca de jos, dacă înțelegi ce vreau sa spun, tu ești la munci și stai peste program! Mă întrerupe ridicând tonul Otilia. Mai tii minte când m-ai rugat să te trezesc la realitate daca o iei pe arătură? Ei bine, femeie, mi te-ai plâns că nu mai aveți timp de voi și că abia aștepți perioada asta. Ia geanta, rupe curea, du-te acasă și sfâșie hainele de pe tine in fața lui Filip! Dacă începi să ai băluțe nu te speria, nu îl sperii nici turbată. Sigur și el are nevoie de...

- Am luat o pauza. Încerc să spun cu un ton scăzut și probabil foarte încet, deoarece Otilia nu se oprește și continuă la fel de înfocat:

- Și ar ajuta pentru mana cealaltă o eșarfă ceva, sigur găsești. Am văzut o jucărie șmecheră pe eMag, care este pentru placerea amândurora...

- AM LUAT O PAUZA. ABIA NE SALUTAM. EXCLUS SA NE F***TEM! 

Lumea din fața mea se uita ciudat la mine. Parca este liniște nu doar la telefon și în tot peisajul in care mă aflu. Oamenii s-au oprit și mă privesc. Nici păsările nu mai ciripesc. 

Cred că am țipat. Am țipat și mi-am transformat negarea in realitate. Am urlat și pauza relației mele este o realitate acum. 

Pasager...

 Nu apuc să întorc privirea. "E vina mea, e vina mea" cântă Mark Stam, când pe langa vocea lui se aude un scrâșnit de roți. Cu coada ochiului observ o față speriata in parbriz. Nu-mi dau seama daca este fața mea sau a pasagerului din dreapta a mașinii care este prea aproape de mine. Simt cum picioarele îmi sunt împinse de o forță necunoscut de puternică. Creierul și logica îmi spun că mașina și-a atins ținta nepropusa. Totul este in slow motion mai puțin melodia lui Mark. "E vina mea, e vina mea"

Cu încetinitorul vad și lumea din jur in timp ce mă rotesc spre... "Probabil asfalt" îmi șoptește vocea nemiloasă pe care nu am ascultat-o când mi-a spus sa scot căștile și să las telefonul că traversez o stradă. Asfaltul este negru și oamenii din jur au fețe îngrozite. Dar nu total. Pentru că încă li se mai mișcă pielea pe față. Cineva ridica mana ușor. Privirea mi-a ajuns către cer. Sunt nori și o picătură cade în iris. Este atât de frumos. 

"E vina mea, e vina mea". Zbor peste mașină. Când eram mică nu-mi imaginam că așa ar trebui sa fie zborul. Îmi schimb focusul de la imagini la sunete și în timp ce corpul atinge suprafața față de care mă lovesc, interiorul meu amplifică sunetele ca sa pot simți la superlativ ce mi se întâmplă. Aud cum se crapă osul craniului și ca pentru a-mi confirma că probabil nu voi mai povesti aceste lucruri cuiva, văd sânge care sare de undeva din spatele ochilor. Imaginea se înroșește, apoi un negru brut o înlocuiește. Ciudat, când restul corpului atinge asfaltul, sunetul mi se pare asemănător unui sac de nisip pe care îl scapi. 

O văd pe mama care îmi atinge nasul în timp ce ne uităm într-o oglindă "ești frumoasă"! Îmi văd familia în fața bradului de Crăciun și aud colindul pe care îl cantam cu pasiune. Îl simt pe Darius pe față după o noapte în travaliu și naștere în cezariana. O simt pe Carla in brațe și mă aud spunandu-i "te iubește mama!". Îl văd pe Radu cu inelul in mână. Apoi....

Este întuneric și se face liniște. Ba nu este liniște. Este Mark, care continuă piesa pe care am ales-o in timp ce mă uitam la telefon. 

"E vina mea, e vina mea"... 

Doua vieți - Prolog

 Se uita atent la capătul patului și se întreba când oare se înnegrise marginea de lângă saltea a acestuia. Patul era unul king size, care avea o margine impunătoare albă dând impresia că este mai sofisticat. Se potrivea cu tot designul camerei, chiar dacă îl luaseră in alt apartament, pentru un alt decor. Îl aveau de 8 ani și abia acum observa că marginea de lângă saltea se înnegrise. Oare ar fi putut face ceva sa prevină acest lucru?

- Asculți ce îți spun? Ai auzit ceva din ce am spus până acum?

Și-a întors privirea asupra lui și apoi și-a îndreptat atenția spre covor. Auzise fiecare cuvânt. Și fiecare cuvânt ii atinsese și îi demolase toate zidurile clădite in relație. Știa că dacă va fi cineva care o va putea distruge vreodată, el va fi acela. Și totuși nu ii distrugea chiar toate legăturile. 

- Ava? Poți spune ceva? Putem avea o discuție?

- Ce vrei să îți spun Filip? Vrei 3 luni de pauză? Ce presupune aceasta pauză? Ce as putea sa înțeleg din asta? Copii ce fac in aceasta pauză? 

3 luni de pauză după 13 ani de relație. Oare 13 ani de relație duc la acest moment? Pauză... Pauză de la ce? De la ea? De la familie? De la locuit împreună? Se simțea ca într-un film prost. Un film american de duzină, in care personajul principal este pus la pământ. Covorul arată bine. Roboțelul rock&roll își făcea treaba. Mintea părea că vrea să o scape de la acel moment și căuta în jur ceva salvator. 

- Ava, te rog nu-ți mai pierde concentrarea și uită-te la mine. Am ajuns la capătul puterilor. Am nevoie de o pauza de la relația noastră. Simt că dacă nu vom lua acest timp liber unul față de celălalt, oricum vom ajunge la un inevitabil partaj și nu-mi doresc asta! Mă voi muta în dormitorul de la parter. Vom păstra programul cu copii, exceptând weekendul pe care îl vom avea în întregime fie cate unul sau câte două fiecare. Practic singurul lucru la care vom pune pauză va fi ... Ei bine, asta! Discuțiile interminabile, explicațiile, interacțiunea!

Trebuia să își păstreze cumpătul, deoarece Filip știa prea bine că dacă ea se enerva, el câștiga orice conflict. Marea ei calitate : nu se enerva. Dar foarte puțini știau crudul adevăr. Evita sa se enerveze in public pentru că i se bloca creierul și în loc să vină cu argumente plauzibile, înjura și oferea apelative care nici macar nu putea fi insulte, pentru că erau extrem de puerile. "1, 2, 3 fir-ar sa fie! Numărat de tot rahatul! Cine vreodată se calmează cu aceasta tehnică? Cheluțu poate, că e un câine... "

- Ava? Nu cred că poți spune ceva care sa mă facă să îmi schimb părerea. Și nu ajuta nici lacrimile. 

Nici nu realizase că începuse să plângă. Își duse mâna la ochi și simți umezeala lacrimilor care ii inundau obrajii. 

- Stai liniștit. Nu sunt lacrimi destinate ție. Sunt pentru mine și alegerile pe care le-am făcut. 

- Ava? Ce vrei să...

- Filip ... Îl întrerupse pentru că nu mai avea nici un strop de energie. Filip.. nu te voi opri. Și nici nu voi incerca sa te fac sa te răzgândești. Dar vreau să realizezi un lucru. Aceste 3 luni nu vor fi doar o pauza pentru tine. Vor fi o pauză și pentru mine. Și sunt șanse ca atunci când tu îți vei dori sa te întorci, nu vei mai avea la ce.  

Observase că o umbră i-a atins privirea și că Filip nu se așteptase la acest tip de răspuns. Dar nu mai voia să stea sa discute. S-a întors la timp pentru a nu-și mai arăta lacrimile începuseră iar sa curgă. Trebuia să iasă din cameră și să se descarce undeva. Și totuși ceva o făcu sa se oprească în prag.

- Filip, îi spuse Ava fără să se întoarcă, orice ar fi, sa nu aduci pe nimeni în casa noastră.  Cel puțin nu în aceste 3 luni. Nu trebuie să implicăm copii in ceea ce se întâmplă aici. 

- Nici nu se pune probl.. 

Nu așteptă să termine și ieși din cameră. Se îndreptă grăbit spre baie unde dădu drumul apei și o dată cu ea frâu liber lacrimilor. 

Joacă de copii

Astăzi este o nouă zi în care nu am schiat. Nu am înnotat. Nu am făcut hore. Nu ne-am plimbat cu bicicleta. Nu am făcut un om de zăpadă. Nu am făcut nicio activitate demnă de menționat. Exceptând faptul că am râs. Am râs în timp ce așteptam să mă găsești.  Nu te-ai gândit că m-am ascuns în pătură. M-am așezat într-o poziție ciudată și am așteptat. 

"Amalia? Unde este mami? Oare este aici?" Imiți cuvintele pe care le spun când este randul meu sa te găsesc, în timp ce deschizi ușa de la dulap. "Nu ești aici. Oare unde ești mami?" spui in timp ce cred că bagi capul în cameră. Te apropii tiptil de marginea dinspre perete a patului, unde știi că mă mai ascund uneori. Îți simt greutatea mâinii care apasă pe saltea și dacă aș întinde piciorul sunt sigură că te-aș atinge.

"Aha!" Strigi fiind sigur că m-ai găsit. Dar nu sunt acolo puiul mamii. Aud și niște lăbuțe care calcă rapid parchetul, Amalia ce se apropie mai repede decât ieri. "Mami nu este aici, Amalia! Dar poate este la baie". Te grăbești spre baie și aud pașii care calcă repede pe parchet. Amalia s-a oprit probabil în dreptul ușii și te urmărește. 

"Maaaami! Unde ești?" Incepi sa strigi in timp ce îndrepți spre bucătărie. "Maaaaaamiiiiii". Ridic capul din pătura și o observ pe Amalia care se luminează văzându-mă. Ador acest zambet atât de gingaș. Duc degetele la buze și îi spun un ușor shhh. Mă dau jos din pat și mă bucur că am șosete pentru că nu fac un zgomot foarte tare pe parchet. Mă așez la marginea patului și Amalia se îndreaptă foarte fericita spre mine.

Probabil că și Andrei o vede și realizează că se întâmplă ceva și vine alergând. 

Mă găsește într-un final la margine. Întâi este uimit, apoi îmi spune plin de mândrie râzând "Te-am găsit mama! Dar nu ai fost aici prima dată!". Râd și eu pentru că amândoi sunteți adorabili!

O iau pe Amalia in brațe și încep să număr : 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10 cine nu e gata, îl iau cu lopata!

Povestea noastră - ne-am cunoscut!

 Cândva între Crăciun și revelion 2013 

A venit în vizită Meca, după o perioadă în care nu ne-am mai văzut de mult și ca niciodată a propus sa ne vedem și cu gașca de la Ina, întru-un pub din Brașov care se numea Ștube. Acum se numește "after Ștube", deoarece Pandemia ne-a luat prin surprindere pe toți și deși părea că pubul o sa trăiască... Ei bine, nu a mai trăit mult. Să sperăm că after Ștube o să aibă viață mult mai lunga. 

Eram cu Anca, deaorece in perioada aceea petreceam foarte mult timp împreună în apartamentul pe care îl împărțeam cu Joha. Am ajuns la Ștube, unde am urcat la etaj și surpriză mare, acolo erau Adina și Meca alaturi de vreo 10 alți tipi. Da. TIPI! Sincer, am avut un mic gând întunecat care îmi spunea ce naibii căutăm noi aici și de ce nu ne-am putut întâlni în orice alt loc. L-am îndesat în colțul minții și mi-am spus că nu ar trebui să judec oamenii dintr-o privire. Oricum voiam să cunosc oameni noi. Indiferent de genul lor. Și în plus, Meca ne-a povestit de gașca lor de la Ina și cât de fain se distrează, acum aveam ocazia sa verificăm dacă este adevărat. 

Era o masă mare cu doua bănci din lemn pe de o parte și alta ei. Adina și Alex(Meca) stăteau într-un capăt în care ne-am așezat și noi, dar pe partea opusă sa ne putem vedea în ochi. Cumva in vizor mi-au apărut și ceilalți, dar mi-a atras atenția în mod special un tip încadrat de alți doi. Era mai mic de înălțime și părea că e cu bodyguarzii. Desigur că am făcut cunoștință, dar numele s-a evaporat la fel de repede cum au apărut. Da mi love, despre tine este vorba!

Pe măsură ce orele treceau înclinam sa ii dau dreptate lui Meca, oamenii ăștia sunt chiar amuzanți, foarte gălăgioși, dar amuzanți. Tu erai cel mai tăcut dintre toți și cumva mă intriga faptul că nu încerci să descoperi specimenele care au apărut la masa voastră (Da, despre mine și Anca vorbesc!). Desigur că pe lângă tine, Robert a avut de asemenea un loc fruntaș în lista mea. Om hotărât să flirteze, dar prea fățiș pentru gustul meu. Se tot holba la sânii mei și îi lăuda. Not my type, dar foarte amuzant. Cumva îmi aduce aminte de Adrian de la muncă. Omul înjură ca un birjar, este foarte direct și pare nepăsător, dar are un suflet de milioane. Aveam să aflu că și Robert este din același strat. Dar până atunci mă amuza. Deodată se ridică și spune către lume "râdem, glumim, dar mă duc la nevasta și copilul meu nenascut!". 

Mi-a căzut falca! Ca în desenele animate cred. Era pe masă și incercam sa o ridic. Omul asta care flirta atât de fățiș avea nevastă și copil. Și o striga in gura mare! Wow! Ăștia de la Ina chiar sunt ciudați! 

Mi-am reîntors privirea către tine, care părea că ești total dezinteresat de ce este în jur și care îmi aruncai ocazional cate un ochi. Mă trezesc vorbind "Tu sigur ești șeful". Liniște la masă. "Nu ai cum sa nu fi șeful! La cât ești de tăcut ii analizezi pe toți și îți spui la fiecare replică proastă: 5% s-au dus de la tine, i-auzi 5% și de la tine." Ți-am adus un zambet pe buze și veselia întregii mese. De fapt "Șefu" era lângă tine, un mai om înalt decât majoritatea de la masă, care din momentul acela nu spunea decât "Voi va potriviți. Voi ar trebui sa va cuplați. Ar trebui să fiți împreună!". Simțea el ceva. 

O zi frumoasă

 Ieri a fost o zi frumoasă. O zi plină in care am râs mult și am plâns de fericire. Am văzut oameni, am vorbit. Dar cel mai important : am petrecut ziua alături de voi!

Ne-am început ziua cu clătite făcute în mare parte de Andrei. Nu-mi vine să cred că deja sparge singur ouăle pentru mic dejun. Și reușește să facă acest lucru fără a-i rămâne coaja pe langa albuș. Apoi ne-am dus la canapea cu toții și surpriză: Amalia s-a urcat singura pe marginea ei. Câtă încredere și mândrie a arătat în acel prim zambet după ce a realizat că este la înălțime! Un an și 9 zile și a mai făcut un lucru pentru prima dată!

Au început amândoi un suie/coboară de pe marginea canapelei cu mult râs și multă ghidușie încât uitându-mă la ei am simțit un fior de recunoștință care s-a transformat într-o cascadă de recunoștință. Am inceput sa lăcrimez de fericire și i-am luat în brațe spunându-le pentru a mia oară cât de mult îi iubesc și cât de mândră sunt de ei. 

Așa ne-a și găsit Alex. Îmi pare rău că nu a văzut momentul de la început. Am reușit să captez ceva din aventura noastră la canapea, dar esența acesteia era atât de vie in timp ce se petrecea încât cred că l-ar fi umplut de energie. Data viitoare. 

Mama de Ami x 2

La primul bebe nu te pregătește nimeni pentru ceea ce urmează. La al doilea toată lumea este ferm convinsa că știi deja tot. Cred că singurul lucru foarte important și diferit este că nu-mi mai este frică. 

La Andrei parcă aveam in mână un obiect din cristal pe care o mișcare mai brusca l-ar putea sparge. La Amalia nu mi-a fost teamă să o iau în brațe, sa o schimb, sa o țin în general. Și oricum, eram noi doua, cine altcineva sa facă acest lucru. Faptul că nu a mai fost nimeni din familie care sa participe la acest moment frumos a ajutat să fiu mai prezentă că oricând. 

Operația in sine a fost mai dureroasa ca prima, deoarece am avut impresia la un moment dat că doctorul îmi va scoate și coloana vertebrală și apoi că îmi repozitioneaza organele. Recuperarea a fost muuult mai ușoară. In 4 zile după spital eram ca noua. Ce-i drept am făcut maraton încă de când mi-am simțit picioarele. Am mișcat degetele, genunchii, picioarele, jumătate de corp. La 8 ore după operație eram deja în picioare și făceam primul drum spre baie. E faină plosca, dar parca mai fain e sa poți să mergi baie. 

Am ajuns acasă amândouă, eu temătoare de cum va decurge întâlnirea cu Andrei. Ea liniștită. Pentru un început de ianuarie a fost o zi extrem de frumoasa și cred că a ajutat. 

De data aceasta am văzut florile, m-am bucurat de familie și de Andrei. Am luat masa împreună și am fost recunoscătoare că sunt alaturi de cei dragi. Cred că asta ar fi unul din motivele pentru care as recomanda un al doilea bebeluș. Te bucuri de toate momentele pe care nu le-ai putut trăi  la primul, din cauza stresului. Acum i-am mirosit părul și capuțul mai mult. Am ținut-o in brațe mai mult. Am fost mai perceptivă la a lăsa pe alții să o atingă. 

Și Doamne ce repede au trecut toate momentele. Are peste 9 luni și a crescut atât de frumos. Dar Doamne cat de repede! 

Mama de Ami

4:30am Ceva este diferit. Știu că am adormit târziu și că este timpul sa mă trezesc. Ciudat că nu mă simt obosita desi am dormit 3,4 ore. Mă uit la Andrei și mă gândesc că este ultima oară când o să fie singur la părinți. Este ultima zi in care va putea sa se bucure de acest lucru. 

Nu știu cum este mai bine să naști, așteptând contracțiile sau trezindu-te la 5 dimineața și indreptandu-te spre taiere. Pentru că le-am experimentat pe ambele, eu aleg neștiința. Faptul că sunt conștientă că mă vor tăia nu este un gând plăcut. Orice operație are riscurile ei și inevitabil te întrebi dacă e ultima oară când îi vezi. Pandemia nu ajută deloc. Când am aflat în urma cu 4 zile că Alex nu asistă la naștere am plâns tot drumul spre casă. O gravidă cu burta imensă plângând pe autobuz și pe strada. Nu-mi pot imagina. 

6:00am L-aș fi lăsat acasă și în dimineața asta, dar a insistat să mă ducă la spital. Îmi tot spun că sunt puternică. Sunt. Dar și femeia puternică plânge și eu am un nod în gât de când m-am trezit. Faptul că am realizat că nu l-am pupat pe Andrei când am plecat nu ajută. 

6:30am M-au legat la aparate, m-au pregătit pentru operație... din fericire de data aceasta nu-și mai baga nimeni mâna pe niciunde, dar nici până în ziua de azi nu înțeleg cum este secolul 21 și viitoarele mămici sunt verificate cu mâna băgată în... 

7:15am Sunt dusa in sala de operații. Și aici realizez din plin că sunt singura. Că pe Amalia nu o va tine nimeni în brațe in primele ore din viața. Că mă va opera cineva și va scoate aceasta mi nu ne care mi-a luminat ultimele luni. Va fi ultima data când voi simți mișcare în pântecul meu. Și acesta a fost momentul in care, înconjurată de cadrele medicale, am inceput să plâng în hohote. Cu muci. Toată lumea a luat mana de pe mine și asistenta principala m-a întrebat dacă mă doare ceva. In plânsul meu isteric am mișcat capul "Nu". Și atunci mi-a strâns mâinile și mi-a spus "Ai 3 minute. 3 minute sa plângi și să scoți tot din tine. Ești o mămică puternică și vom trece peste acest moment împreună. Strânge-mi mâinile și plângi". Nu știu cum o cheamă. Dar, mulțumesc!

7:46am plină de mâzgă și cu plămânii puternici, te vad pentru prima oară. 3,450kg de dragoste coapta in burtică. Ești incredibila. 

Eu.Tu. Noi!

Ți-am mai scris o dată, dar parcă în altă viață. Eram doar o ea și un el, care se cunoșteau și începeau să formeze un noi. Au trecut ani de atunci. Ani și două vieți. Nu? Știam că ești acel cineva care îmi era predestinat, dar nu bănuiam că va fi așa. 

Probabil că te întrebi ce as vrea să îți scriu și nu ți-am spus deja? Ei bine, nu ți-am spus că încă : ești tot. Nu ai știut probabil niciodată cât de important ești pentru mine, deoarece alături de tine m-am regăsit, m-am pierdut iar și m-am regăsit. Acum sunt încă pierdută, dar am încredere că alături de tine mă voi regăsi, mai puternică, mai bună și mai fericita. 

E greu să fii in pielea mea zilele astea și să gândești 1000 de lucruri pe care apoi să le lași. Să începi ceva și să nu ajungi să termini. Să fii tot pentru un pui de om pentru a doua oară, ba chiar mai strâns acum. Și tu ești aici alături de mine. Încerci să mă ajuți și să mă lași să mă redescopăr sau măcar să mă focusez pe ea. Te văd. Știu. Chiar dacă nu te fac sa simți asta. Încerc să știi. Încerc!

Ești tatăl copiilor noștri, care nu vor știi cât de norocoși sunt decât mult mai târziu. Când vor pune cap la cap poveștile lor și vor trage prima linie. O cat de norocoși sunt! Tati e lângă ei și tati este exemplul pe care nu l-ar fi putut găsi mai bun. Ești și tu tot pentru el acum! Nu-i așa că este greu? Dar frumos. Este greu să fii versiunea ta mai bună, dar atât de frumos sa auzi "tati, te iubesc!"

Ești al meu, sunt a ta. Anii trec și noi ne transformăm în altceva. Mă rog să nu fie doar un fluture, ci să fie un ..  ce este de neoprit? Ce nu poate fi distrus de timp? Mă rog să fim un râu. Să creștem împreună și să ajungem în mare. Să fim o mare, pe care furtunile o fac doar mai puternică și valurile o fac mai frumoasa.

De ce am vrut să îți scriu? A, gata, mi-am adus aminte! Te iubesc.

Mama x 2 - haine

 Trebuie să ajung la un botez și mă duc în Afi să văd ce găsesc. Am "vânat" haine online, iar acum este momentul sa le probez. Deși am timp limitat sunt încrezătoare ca voi găsi ce îmi doresc.

Intru în primul magazin și găsesc niște pantaloni si câteva rochii. Nu vreau neaparat rochii așa că încep cu pantalonii. Am luat o mărime mai mare decât ce port de obicei, pentru că știu că după naștere excesul de burtica schimba mărimi. Îi ridic și ajung cu ei ... Până la șolduri. Nu trec mai sus. Mă uit la eticheta deoarece nu are cum sa nu ma încapă, sigur am luat ceva mai mic. Nope. Nici o greșeală acolo. E o mărime mare, mai mare decât mi-aș dori si nu ma încape. 

Mă duc în al doilea magazin, unde sper că mărimile să fie ok. Aleg 3 perechi de pantaloni, și încep să îi probez. 3 perechi de pantaloni cu cea mai mare mărime. Prima nu trece de genunchi, a doua ajunge până la șold și a treia se încheie, dar arăt foarte dubios. 

Oficial sunt deprimată. Nu ar trebui deoarece vocea interioară îmi spune că sunt la a doua naștere, au trecut doar 2 luni de la naștere, e normal să am exces de grăsime, eram plinuță și înainte. Dar cumva mă doare. Mă doare ca vreau sa îmi cumpăr o pereche de pantaloni și singurele mărimi mari mă fac să mă simt balena. Culorile frumoase nici măcar nu au mărimi mari. Pantalonii nu mai sunt făcuți să te facă să te simți bine decât dacă ești slab, cu o formă a corpului frumoasa. Dacă ești după o sarcină, cu burta lăsată, cu sentimentele vraiște, pantalonii pe care îi vrei și nu te încap, nu te pun în evidență, încep să îți macine creierii și să îți spună că ai o problemă. 

Așa sa fie? Faptul că nu sunt slim fit și că am burta lăsată și că am kg in plus sunt o problemă la care ar trebui să mă gândesc acum când trebuie să alaptez, trebuie să mă trezesc noaptea, trebuie să găsesc timp să fiu mama si pentru al doilea copil?

Nu e problema nimănui. Este doar problema mea. Problema mea și a nenumăratelor mămici care sunt în situația mea. Problema ar tb să fie a magazinelor care te fac sa te simți mic și urât, și deprimat și trist. 

Mama de Ami

Când am făcut testul de sarcina, nici nu am realizat că este de culoare roz. Simțeam în suflet ca in interiorul meu crește un alt mic suflețel, dar îmi era puțin teama sa nu îmi doresc acest lucru atât de mult încât să fie doar închipuirea mea.  

Când am aflat de Andrei, a fost haos peste tot când am făcut testul de sarcina. Pe jumătate dezbrăcată mă uitam dacă apar liniuțele pe testul aflat pe podeaua băii. 

De data aceasta, a fost totul curat. Am făcut testul fără să murdăresc ceva în jur, bine în afară de mână, că noh, ținta nu e la fel de precisă că la băieți. Am luat bățul, l-am șters și l-am pus pe birou. Aveam ședința la muncă, așa că am intrat și am început să ascult. Acum dacă mă gândesc, nici nu mai țin minte despre ce sau cu cine era ședința. Știu doar că mă uitam la bățul de sarcină și pe măsură ce treceau minutele, se contura a doua linie. Oare? Să fie adevărat? 

Am început sa tremur și m-am scuzat din ședința. Visam să țin în mine această veste și să îl anunț pe Alex printr-o metodă că in filme. În loc de asta, am luat albumul de bebe a lui Andrei, am pus testul în interior și am mers direct în camera în care are biroul. I l-am dat și i-am spus cu o voce ridicată să se uite prin el, că nu l-a mai văzut de ceva timp. 

Se văd clar liniile. Și totuși îmi este teama sa nu fie doar faptul că eu îmi doresc foarte mult acest al doilea bebe. Mai cumpăr un set de teste. Uit să citesc ca tb făcut dimineața, așa că unul iese invalid, celălalt iese foarte palid. Mai cumpăr un test și cu greu aștept a doua zi dimineața. Da, este oficial. Sunt 2 linii care apar în 20 de secunde. Vizita la dr confirmă acest lucru. 5 săptămâni.

Sunt gravidă! 

Despre invidie... Sau nu!

Am auzit vorba Ginei Pistol : "eu nu am invidiat niciodată pe nimeni și de aceea probabil am acum ce îmi doresc" și m-am gândit puțin la cum am fost eu în viață. Oare eu am invidiat pe cineva? 

Țin minte mică fiind când mă uitam la păpușile lui Catrinel. Erau impecabile. Tot ceea primeam noi [alaturi de cei 2 frați ai mei] avea o durată de viață de maxim 3 zile. Pentru că experimentam pe ele copilăria, îmi zic eu acum. Dar sunt mari șansele să fi fost atât de scurtă pentru că pur și simplu le uzam emoțional din prima, ca sa nu le împărțim între noi. Nici măcar o secundă nu mi-aș fi dorit să le iau pe cele ale lui Catrinel sau să mă uit urat la ea pentru jucăriile ei.

Pe măsură ce am crescut, jucăriile s-au transformat în haine. Nici acum nu pot spune că pun mare preț pe haine. Orice as avea, am impresia că este potrivit pentru mine. Când ajung să cumpăr o haină, este cea mai buna haină pentru mine. Ei bine, mai mică fiind de multe ori hainele pe care le aveam nu erau neapărat primele mele opțiuni. A fost o perioadă în care hainele second erau tot ceea ce puteam primi. Perioada aceea m-a învățat să apreciez ceea ce am, nu să invidiez ce au alții. Pentru că dacă invidiez pe cineva, pierd timp prețios în care pot munci spre a câștiga ceea ce îmi doresc. 

În facultate am muncit. Nu ca să am bani de buzunar sau ca să pot cheltui mai mult pe haine, am muncit ca să mă întrețin. În jurul meu erau colegi care munceau ca să meargă în afară sau ca să își ia telefonul ala șmecher. Oare au fost momente în care îi invidiam? Nu cred. Cred că mai degrabă mi-aș fi dorit să am eu mai mult. Și cu toate astea nu am pus bani la ciorap, am cheltuit ca să mă bucur de viață. Și ohooo cât m-am bucurat. Și cât mă bucur. 

Acum. Acum am 2 copii minunați, un soț implicat, o viață normală perfectă pentru mine. Să invidiez alte persoane nu intră pe lista mea de activități. Să mă uit în jur și să mă gândesc la alții? De ce? Mai bine îmi sărut soțul, îmi iau copii în brațe și îmi iubesc familia fix așa cum este ea!

Casa, dulce casa!

Ma uitam la blocurile gri pe lângă care treceam și rememoram locuințele pe care le-am avut de când sunt aici . Locuri în care am trăit în cealaltă viață. Sau cel puțin asa pare acum, ca am avut o realitate paralelă, în care o Catalina și-a lăsat amprenta în mai multe locuri.

Prima locuință pe care am împărțit-o cu Ana. În care am incuiat-o in casa, lăsând-o fără mâncare, fără diversele mici plăceri ale vieții și fără vreo cheie cu care sa poată ieși la aer. Noroc ca aveam balcon, care totuși nu a ajutat prea mult. Eram anul 2 de facultate, as zice ca nu știam prea multe, dar nu scuza faptul ca am privat un om de liberate pentru o zi! Și cu toate astea, Ana m-a iertat și m-a răsfățat, cum numai ea știe sa o facă (cu borcanul de sos de ardei făcut de mama ei, wow!!). Mulțumesc pentru ca mi-ai oferit una din casele mele de suflet și unul din micile refugii către independența! 

Următoarea pe lista e casuta pe care o vizitam pe Carpaților. Wow câte amintiri s-au făcut în acel apartament. 3 vieți de oameni și tot atâtea povesti de dragoste. Și de prietenie, și de adolescență și de viață în general! Nu am locuit permanent acolo, dar m-am simțit întotdeauna ca una de'a casei! Am urat, am iubit, am râs, am fost trista, și indiferent de zi, am avut o a doua familie in aceea căsuța. 

Casa cu gândaci de pe Argintului, o mai ții minte Hon? Wooow! Cred ca acolo am văzut cei mai mutanți gândaci. Dacă ar fi fost țestoase, acolo s-ar fi născut țestoasele ninja. Și totuși acolo a fost casa în care am avut parte de cele mai leneșe momente : seriale, pizza și cluburi. Cumva m-am pierdut și m-am regăsit în acea casa. Și am simțit ce înseamnă să ai un prieten bun, care este acolo sa te susțină, chiar dacă ești departe de versiunea ta optima. Sau de o versiune ce poate fi scoasa din casa! 

Prima garsoniera în care am locuit singură. A devenit casa datorita oamenilor frumoși care mi-au trecut pragul. Și oh ce plăcut era sa te trezești dimineața și sa bei cafeaua în centrul orașului. Și sa te bucuri de duminicile înnorate într-un restaurant citind o carte. Bine, pana sa ajungi la garsoniera cocheta, trebuia sa treci de holul horror, ce părea desprins din filmele cu sperieturi, însă practic ma descria perfect. Trebuia sa treci de exteriorul dur, ca să ajungi la minunea din interior!

To be continued... 

Mamă de Andrei - Pași

Azi ai făcut primii pași. Da, am scris pași. Tu singurel. Nu ai avut nevoie de nimeni sa te susțină. Nu ai avut nevoie de reazem sau de altceva. Ti-ai folosit piciorusele carnoase și te-ai apropiat mai mult de independență. Un cuvant atât de mic pentru o acțiune atât de mare.
Esti un băiat independent de ceva vreme. Ești un băiețel sigur si ambițios. Ai știut dintotdeauna de ce ai nevoie si ce trebuie sa faci pentru a obține acest lucru.
Ai vrut sa stai pe burtica, te-ai rasucit si din acel moment nu a mai fost noapte in care sa stai pe spate. Degeaba visam eu ca trebuie sa te asez pe o parte sau pe cealalta, tu te întorceai cum voiai.
Ai vrut sa stai in fundulet, te-ai așezat. Ai găsit acea suprafață de care te poți ține astfel încât sa stai in fundulet. Ooo si ce bine se vede lumea de aici.
Ai vrut sa te ridici, te-ai ridicat! Marginea patutului e scrijelita de cei doi dințisori pe care ii aveai atunci si pentru ca iti doreai sa ajungi la cea mai înaltă bucată de lemn ti-ai pus forța in picioare și ai împins. Te-am găsit zâmbind din toată inima, tinandu-te de marginea patului și spunandu-mi fără cuvinte "Mamă, uite cât de înalt sunt! Ajung la bucata de lemn pe care mi-o doresc!". Desigur după aceea ai infulecat lemnul cum mănânc eu ciocolată!
Acum mergi. Omulețul meu crește pe zi ce trece și mă gândesc cu oroare la ziua în care nu vei mai avea nevoie de mine... Mami, ramai copil pentru mine, încă puțin!

Cătălina și explozia din minte

"Femeia la naștere își schimba complet gândirea. În mintea ei are loc o explozie și pac, nimic nu mai e la fel". Asta îmi zicea în urma cu ceva ani, un coleg. Mă amuza că are o părere atât de sălbatică despre un lucru atât de natural. Cum poate sa fie atât de inapt sa considere că o femeie își pierde mințile când naște? Și apoi am născut...

A exagerat un pic omul, dar nu cu mult. De când am născut mi s-au schimbat întâi prioritățile, apoi dorințele și ultimul, dar nu cel din urma, cheful. Omulețul mic, pe care îl porți 9 luni în pântec, inevitabil îți va schimba prioritățile în viață. Mai ales când, din momentul în care ți-a prins pentru prima oară degetul cu mânuța, nu mai vrei sa îți dea drumul. Apoi, când îți zâmbește și râde... Ce alt miracol mai poți avea în viață? Normal ca îți schimbă prioritățile. Vrei sa petreci mai mult timp cu el, lângă el, pentru el. Plus ca deși începutul este mai denivelat, cu timpul un copilaș sudează o familie, îi dă un scop mai clar, mai frumos. Deja nu mai poți risipi timpul, pentru ca întotdeauna vor fi doi ochișori mici care vor privi  Nu vrei sa îi dezamăgești, nu? Chiar și atunci când vrei sa stai un pic liniștită, pe budă, ca tot omul. Oare când o sa ma pot "bucura" din nou de aceasta minunata experiență?

Mă gândeam zilele astea cu un pic de dor, la Cătălina din trecut. Oare as vrea-o înapoi? Este și va fi mereu o parte din mine, dar cu siguranță nu mai face parte din cotidianul meu. Cătă din trecut, cu memoria ei, calmul liniștitor, miserupia, micile înjurături? Pasarea de noapte, fumătoarea, iubareata?

Explozia din capul meu a făcut loc unei Cătă explozive, furioase, mârâite, nerăbdătoare. Și nu, nu cu Andrei.. Cu restul. Vreau o cale de mijloc. Vreau sa o găsesc pe Cătă de mijloc. Trebuie sa o găsesc! O sa o găsesc! 

Mamă de Andrei - Începuturi

Daca m-ai fi intrebat anul trecut pe vremea asta dacă o sa fiu mama, ti-as fi raspuns "in nici un caz". Si totuși Ianuarie 2018 ma găsește mama unui Piscotel incredibil de iubibil de 2 luni minunate. Grele, dar minunate.
Cand ma gandesc la mutrisoara lui nervoasa ca nu mai vrea sa pape san, zambesc, il pup pe frunte, il calmez si ii pregătesc formula. In urmă cu o lună nu eram deloc asa senina. Sau linistită.
Aveam impresia ca nu sunt in stare sa fac nimic potrivit. Nici cel mai basic lucru de mamă, alaptarea, nu îmi ieșea! Auzeam in jurul meu povești frumoase, iar cele care nu erau asa frumoase aveau mame eroine in centru. Nu ca mine, o mama pur normală. In prima săptămână de mămică a venit un consilier in alaptare. Eram sigură ca o să fie fix ceea ce îmi trebuie. Ei bine... Nu a fost pe gustul meu sau noi nu am fost pe gustul ei. Ideea este ca după 5 minute in care m-a văzut cum alaptez, s-a uitat la Andrei care începuse sa plângă și a si pus verdictul problemei mele : fren lingual scurt. Apoi inca vreo 20 de minute a vorbit despre asta. Apoi a plecat. Dezamăgită de aceasta experiență am mai incercat să mă descurc singură.
Cred ca aici e momentul in care dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine, clachezi. Îmi uram jumătatea in ultimul hal. Îmi venea să urlu la el și să sar pe el din orice motiv. Că trebuie să mă ridic din pat, că trebuie să mănânc, că trebuie să respir. Dar cel mai mult din cauză că numai eu aveam sâni de alaptat! Noroc că el reacționa diferit "Iubita mea, trebuie sa papi" si o îmbrățișare. "Iubita mea, dormi ca stau eu cu bebe!", "Iubita mea, dacă nu mai poți, ii dăm doar formulă, nu mai plânge!" hop o altă îmbrățișare.
Am decis să mai acord alăptării o sansă. Deja Piscotel nu mai stătea la sân aproape deloc. Norocul a venit cu Ana, datorita căreia am reușit sa alăptez până la 6 luni. S-a văzut clar diferența. Ana, de cum l-a văzut pe Andrei l-a luat în brațe și a început sa vorbească cu el, a început sa ma roage sa ii arat cum îl alăptez.. Trei ore mai târziu, cu ajutorul unor mameloane de silicon, Andrei a avut o masă copioasa de Titi. Nu cred ca pot explica sentimentul pe care l-am avut când în sfârșit am putut sa îmi folosesc sânii în scopul pentru care au fost creați. E unic și prețios!

Mamă de Andrei. Primul episod de groază!

Ma uit la mânuța ta mica strivita de banda branulei. Ma uit cu groază si cu o neputință ce doare.
Nu știi cu adevărat ce este neputința până nu ajungi într-un astfel de moment, in care slăbit, el este incolacit in jurul tău și tu, cea care ar trebui sa il protejezi indiferent de circumstanțe nu ai ce sa faci. Poți doar sa astepti si sa te rogi. Te rogi la Dumnezeu, la Sfinți, la Îngeri...
Mă uit la mânuța ta mică cum îmi ține degetul ferm. Îmi vine sa plâng atât de tare că încep sa tremur ușor. Observ ca te miști și ma opresc. Tu ești mai important decât orice slabiciune de-a mea.
Spitalul de copii e plin de pacienți. Aparent e epidemie de enterocolita si noi facem parte din cei "norocoși". Doctorita tânără, eu zic pe la max 30 ani, ii spune asistentei "Uite [arătând spre al meu bebe], nu are nici un an si ar trebui sa il tin aici... nu mai sunt locuri. Il externez ca nu mai sunt locuri. E normal?"
Mă uit la mânuța ta mică si mă simt invizibilă, deoarece aceasta e o situație în care nici un giumbusluc învățat până acum nu îți aduce zâmbetul pe buze.
"Sunteți de acord sa ii punem branula? Este deshidratat!" ma întreabă ferm Doctorita. "Da".
"Vino sa ii pui branula și ăstuia mic... Da stiu.. nu a făcut anul!"
"Va rog să ne lăsați sa ne facem treaba doamnă". Aud ca prin vis cand bebe meu începe sa urle. Sunt împinsă usor in alta cameră chiar dacă spun "stau eu.. stau lângă el". Sunt împinsă din nou, chiar dacă încep sa plâng.
"Mai rău faceți dacă stați aici"!
Observ cum ii pierde urma din mânuța si mai încearcă o dată. Urletele ma fac sa ma cutremur si sa îmi repet in minte EȘTI O MAMĂ GROAZNICĂ!
"Nu pot, încearcă si tu" spune asistenta pe lângă care trec spre a ma duce la el si a-i prinde fetisoara ingrozita "sunt aici mami, sunt aici lângă tine. Chiar dacă nu ma vezi, sunt lângă tine!" Sunt împinsă iar afară.
Asistentul care trece pe lângă noi pare amuzat "ia uite, copilul plânge înăuntru si mama afară"
Din fericire el reușește sa ii pună branula in cealaltă mâna. Cred ca băiețelul meu este epuizat de cât a urlat. Are forța doar să se agațe de mine. Cât mă urasc!
Ma uit la mânuța ta mică si mă intreb de ce nu am nici o putere magică?
(a trecut episodul, suntem bine și Andrei este fericit, vesel și din ce în ce mai minunat!)

Mamă de Andrei

Au trecut 4 luni de cand ești in viata noastră. 4 luni atât de scurte si totuși atât de lungi.
Ma uit la tine cum dormi. Este prima oară cand adormi singur, fără suzi si fără mâinile mele. Deși am încercat sa nu te tin prea mult in brațe, în ultima perioadă ziua, te adorm in brațele mele si te țin apoi pe mine cât pot de mult. Când ridici ochișorii, semn ca te-ai trezit încerc sa îmi scrijelesc in minte imaginea ta, pentru a o avea toata viata. Nu este zi sa nu ii mulțumesc Celui de sus pentru ca exiști. In urma cu 4 ani, cand l-am cunoscut pe tatăl tău nu vedeam atât de departe in viitor. Nu știam ca acele ore bucurandu-ne unul de compania celuilalt vor duce aici. Era unul dintre mulți. Și totuși, am realizat ca el este exact ceea ce lipsea în viața mea. Doza aceea de morocaneala, romantism, dragoste, pe care mi-am dorit-o. Perfect pentru mine. Perfect pentru amândoi.
Ma uit la tine cum dormi si imi dau lacrimile de fericire. În ultima perioadă acest lucru se întâmplă des. Ai inceput sa faci niște lucruri care imi arată cat de mult evoluezi. Te iubim, Andrei. Sper ca intr-o zi sa citești aceste rânduri si sa știi ca ești cel mai minunat om din viața noastră (sunt sigură ca tatăl tău ma aprobă!).
Mă uit la tine cum dormi si sper sa îți fiu cea mai bună mamă, sa te țin de mâna de la primul pas și sa te prind dacă va fi nevoie si să te susțin de fiecare dată! Am încredere de pe acum în tine! Știu deja ca ești perfect si sunt sigură că peste ani nu vei fi mai prejos.
Mă uit la tine cum dormi... Te iubește mama!

Mama... O Doamne!

18.10.2017

12:15 Am tot miscat picioarele. Am inteles ca face bine. Aparent in vreo 10 minute o sa fiu transferata de la terapie intensiva catre rezerva. Dupa numai 8 ore. Trebuie sa fi mers totul ca pe roate in operatie daca deja ma "elibereaza". Am o teama cand vine vorba de scos sonda. Mai bine nu citeam cele 100 de povesti despre cezariana. Acum parca aud toate vocile de pe net. Gagica de la terapie imi spune ca nu ar trebui sa imi fac probleme. Si o scoate. Ce-i drept nu am simtit nimic. Absolut nimic. Ma ridic cu ajutorul ei si ma asez pe scaunul cu rotile de langa pat. Ok. Nu este deloc rau. 

13:20 Mi l-au adus pe Andrei in camera. Este langa patul meu. Ma uit hipnotizata la el. Dumnezeule, este atat de frumos! Mi-a spus asistenta de la neo ca a facut furori. Are parul negru si des, si fetele de la neo l-au zburlit cu totul. Este atat de mic si infasat. I se vede doar caputul. Parca este un strudel cu surprize. Nu-mi mai pot lua privirea de la el.
19:30 Nu e așa rău. Daca totul merge bine, in câteva ore o sa urc/cobor scări. Andrei a stat toată ziua cu mine. L-am pus la sân, dar nu s-a întâmplat nimic. El nu a supt, eu nu am avut lapte. A fost asa ciudat sa il țin in brațe. Mi-a fost frică sa il iau singură. O sa plec cu el acasă in 3 zile si mie mi-e frica sa il iau singură in brațe. E un început bun. NOT! Sun la asistente ca vreau sa ma duc la baie. Nu e cea mai faină opțiune, sa stea cineva cu tine cat faci treburi, dar dupa ce mi-a strâns asistenta de la terapie intensivă sfarcul, ca sa il atașeze pe Andrei, parcă nu mai știu ce înseamnă intimitatea. Tanti ma tine strâns. E deja a treia oară cand facem asta. Stand pe toaleta realizez ca ceva nu este in regula. Aparent am zis asta cu voce tare, deoarece tanti apare in fața ochilor semi închiși. Nu mai am forța sa fac nimic si simt cum energia imi dispare si un val de vomă imi urca spre gât. Pe ușa de la baie mai intră încă două asistente si toate trei ma așează pe podeaua baii. Una imi ridica picioarele in sus, alta imi uda fata si a treia mișcă o hartie încercând sa îmi facă aer. Încep sa imi revin si un lucru e clar : nu o sa mai vin la baie niciodată.
22:00 In sfârșit am realizat de ce mi-a fost rău. Nu am mâncat cine știe ce de ieri. Astăzi am avut o supă pe la prânz, pe care nu am terminat-o ca sa nu ma duc la baie si cam atât. După minunatul episod de pe podeaua baii apare miraculos o cină copioasa. Eh, nu a fost asa mare, dar a fost. Andrei a fost luat încă de cand mi-a fost rau. Deja imi este dor de el. Am primit si doua somnifere. Sper sa dorm mult. Trebuie sa imi revin rapid! 

Mama... in sfârșit!!

18.10.2017
2:15 Am telefonul la mine, deoarece asistenta a spus ca il pot lua in eventualitatea in care doctorul e de acord cu mine. Da, este momentul sa imi sun soțul. Incontrolabil mâna imi tremură. Ba nu, tremur toata. Operatie. Prima operație din viața mea. Suna o dată. Cum o sa ma descurc cu operatia? Tăiată si cu dureri? Suna a doua oară. Cum o sa ma aplec sa imi iau băiatul in brațe? Suna a treia oară. Si cu laptele? Dacă nu o sa am lapte? Ce o sa fac? Suna a patra oară. Alex? Simt cum incep sa se adune lacrimi in ochi. De când sunt gravidă am plâns ca un prunc. Aparent continui șirul. Mai formez o data numarul. Ma operează. Da, tremur toată. "Alo?!" In sfârșit!! Iubitul meu, hai. "Ce? Unde?" Hai la spital e momentul. Nu reușesc sa ii spun ca imi vor face cezariana.
2:35 Sunt întinsă pe spate. Imi clantane dinții in gură. Ce e drept nu-mi mai simt picioarele. Ba da, stai. Le simt, dar parcă sunt ale altcuiva. Alex a sunat mai devreme si a vorbit cu asistenta. Le spun ca vreau sa il pup. Știu ca nu vrea sa participe la naștere, dar vreau sa il pup. E barca mea de salvare. Simt ca nu o sa mai tremur atât dacă o sa ma pupe. "Ce, tatăl nu participa?" Nu. Dar lasati-l sa ma pupe. Va rog. Dupa ce termină tot de pregatit, intorc capul si il văd. Cred ca imi citește panica din ochi, deoarece se apropie de mine. "Doamnă, nu țineți capul așa. O sa va doară capul dupa operație." Da, parcă imi aduc aminte ceva de la curs. Dar trebuia sa il văd pe Alex. Trebuia! Se apropie de mine si ii simt mainile pe cap. Ma mângâie pe cap. E aici sa stea. Si sa ma mângâie pe cap. As vrea sa plâng de frică și sa ii spun ca il iubesc. Ca mâinile lui ma fac sa uit ca sunt aici pe masa de operație. Cumva se estompeaza glasurile din jur si toate simțurile imi sunt ancorate la tample, catre degetele lui Alex. Te iubesc!
2:58 "Puteti veni aici" ii spune asistenta lui Alex. El se ridica si mie imi sta inima. Ar trebui sa aud ceva, nu? Si se aude. Un carait micut, apoi un urlet de-a dreptul. Clar si raspicat, Andrei ne anunță ca a sosit. ANDREI, BINE AI VENIT IN VIAȚA NOASTRĂ!! Imi vine sa urlu ca nu il pot vedea. Ca nu il pot tine in brate. Sunt pe masa asta nenorocită si nu imi pot vedea băiatul. Te iubeste mama, Andrei. Si desi ma tin tare sa nu plang, deodată asistenta mi-l așează pe obraz. "Hai sa o salutăm si pe mama!". Incredibil ce micuț e. Caldura pe care o emană isi lasă o amprenta pe obrazul meu. Ce frumos ești. Ești atât de minunat. Doamne, e al meu? Parcă il am de o vesnicie pe obraz, si totuși parca il am de 2 secunde. "Gata, trebuie sa plecăm. Tăticule, hai si tu". Si rămân iar pe masa de operatie. Cu un soț si un bebeluș nou născut la un etaj mai sus. Îmi clantane dinții in gură si imi curg lacrimile pe obraji. Cineva a schimbat poziția lampii de sus si acum pot vedea ce se întâmplă in zona burticii. Credeam ca Anatomia lui Grey e departe de adevăr, dar observ ca nu. Parca văd matele si mâinile doctorilor cum se mișcă. Sunt fascinată.
4:23 Am ajuns la terapie intensivă. Încă nu imi simt picioarele. Nu trebuie sa imi mișc capul decât stanga dreapta, nu sus jos. Sa țin minte. Nu vreau sa ies cu o cefalee acuta din spital. Vad o asistentă cu piscotul pe care l-am avut pe obraz mai devreme. Mi-l aduce si mi-l pune la piept. Doamne ce mic este! Ce firav! Ce impaturit. Asistenta imi scoate sânul din cămașă si încearcă sa introducă sfarcul in gurita lui Andrei. Serios? Așa se pune la piept? Eu nu ma pot misca deloc. Am patul aproape drept. Ar trebui ca Andrei sa prindă instinctiv din sfarc si sa suga? Nu o face. Totul dureaza 20 de secunde maxim. "Nu suge" spune asistenta, de parcă nu as fi observat. Serios? Asta e tentativa de a-l pune la piept dupa naștere? Lamentabil! Mi-l mai pune pe o dată pe obraz. Andrei? Mami o sa se facă bine si o sa te țină in brațe si o sa te alinte, si o sa iti cânte si o sa iti bage sfarcul ăla in gură, si o sa te alapteze si o sa îți ofere dragoste necondiționată cat timp va trai!!